Emoția pe care a adus-o în casă băiețelul meu în toată perioada asta de celebrare a feminității m-a făcut să mă întorc în trecut și să revăd cu ochi de femeie fetița care am fost cândva. Am avut norocul să cresc în primii zece ani de viață într-o casă veselă dintr-o comună din Teleorman, într-o familie mare, cu patru generații: eu, părinții, bunicii și străbunica.

Cotrobăind prin sertare uitate din copilăria mea, am descoperit cât de mult a însemnat străbunica pentru mine. Mult mai mult decât credeam.

Mămițica îi spuneam eu străbunicii. Cu ea am dormit de pe la vreo 4 anișori până când ne-am mutat la Alexandria. Câțiva ani la rând, cu ea îmi petreceam timpul când veneam de la școală, până când se întorceau părinții de la serviciu și bunicii de la „colectiv”, așa cum se numeau în limbaj familiar cooperativele agricole de producție [CAP-urile]. Îmi aduc aminte de încântarea cu care o ajutam [sau poate mai mult o încurcam, acum că mă gândesc mai bine] să dea de mâncare puilor de curcă sau să adune ouăle de prin cuibare.

Tot ea m-a învățat și prima mea rugăciune – Înger, îngerașul meu. Îi respectam învățăturile întocmai și în fiecare seară spuneam cu drag cele câteva versuri, întotdeauna în picioare, cu palmele împreunate în semn de rugăciune și fața la răsărit.

„Ce minte-a dat Dumnezeu!” Așa înțelegeam eu în loc de „Ce mi te-a dat Dumnezeu” și spuneam versul ca atare, exclamativ și plină de admirație. Abia în urmă cu vreo doi ani, când ne-am învățat băiețelul prima rugăciune, am aflat și eu varianta corectă. Amuzată, un pic rușinată, dar și împăcată la gândul că tot de partea binelui era mesajul.

Exista un moment ritualic în care străbunica mea, micuță și slabă, se transforma, în percepția mea, într-o zână despletită. Știți că, pe vremea noastră, bunicile purtau întotdeauna basmale, care le ascundeau părul împletit sau strâns cu grijă. Pieptănatul părului înainte de culcare era un moment magic pentru mine. Mămițica avea din fire mișcări iuți, energice, însă atunci când își desfăcea cozile strânse în coc și începea să-și pieptene părul lung până la brâu, ființa ei căpăta o nebănuită grație. Era ca o împărăteasă pentru mine, cu părul ei argintiu și vălurit, cu ochi albaștri, frumoși și umezi care mă priveau așa cum nu m-a mai privit nimeni niciodată.

Să luăm tot ce-i mai bun din ce ni se dă

Sunt atâtea lucruri vitale pe care le fac femeile pentru cei dragi, de când e lumea lume. Multe din ele, cu trudă și suferință, poate ca o revanșă rânduită fără drept de apel pentru păcatul primordial de-a fi poftit la mere. 

Dacă ar fi să compar feminitatea cu un buchet în care să încapă toate speciile de flori, așa cum au încăput toate felurile de viețuitoare pe arca lui Noe, ceea ce am evocat ar fi doar câțiva pixeli de petale din florile cele mai impunătoare sau mai viu colorate.

Tot alaiul de flori de câmp, mici-mititele, împletite diafan printre florile-vedetă, ar fi, cred, ceea ce evoca Adrian Păunescu, în Cântec femeiesc. Cu amestecul lui nepământesc de semeție și duioșie, care ne ia cu asalt sufletele:

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Fiecare dintre femeile pe care le prețuim are un moment al ei de împărăteasă. Un moment în care partea cea mai frumoasă din ființa ei se revarsă spre noi și ne îmbogățește, ne înseninează, ne inspiră. Fiecare în felul ei, cu un har anume. Cu blândețe, talent, răbdare, grație, încredere în sine, demnitate, inteligență sau curaj.

Ca să mă exprim în termeni digitali, am putea să agregăm instinctiv toate părțile bune ale femeilor din preajma noastră într-un tipar computerizat. Un fel de avatar, dar mai degrabă interior decât exterior, care să strângă în el dacă nu tot, măcar cât mai mult din ceea ce prețuim la femeile care ne-au făcut viața mai frumoasă. 

Așa cum nimic nu e în alb și negru, e clar că nicio femeie nu poate fi doar zână. Dar cu un avatar curat și cald, ca aspirație, putem reduce măcar momentele neinspirate, să spunem, în care mai avem puțin și zburăm pe mături de vrăjitoare.

Am tot vorbit despre femei și sentimente și mi se pare corect să schimb perspectiva. Simt cum vreo doi-trei domni cititori au început să caște discret, așa că voi încheia cu câteva versuri din Primăvara lui Topârceanu, ca să mai înviorez puțin atmosfera:

Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele...
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!

Ca să păstrez intactă, totuși, gingășia articolului, precizez că am toată încrederea că domnul în cauză, atât de vulnerabil la veselia nurliilor domnișoare, era burlac.

 

 

Din aceeași categorie:

Despre mărțișor și împrimăvărarea inimii