Și acum ce facem? Că n-avem manual de utilizare.

Și acum ce facem? Că n-avem manual de utilizare.

18 aprilie 2021258

Asta spuneau privirile noastre când l-am scos pe puiul de om din scoică și l-am pus în pătuțul confortabil, instalat în ceea ce până în secunda aia fusese dormitorul matrimonial. Acum era dormitorul mamei și al copilului. Lucrurile chiar se întâmplau. Totul era aievea.

Aceeași cameră, cu minim de amenajări, devenise un univers necunoscut. O lume paralelă a existenței noastre, așa cum o știusem timp de 17 ani de căsnicie. O lume în care noi înșine ne simțeam cam paraleli, deși ne era teamă să recunoașteam magnitudinea fenomenului.

Bine, pluteam de fericire. Eram atât de pătrunsă de miracolul care ne rescria viața printr-o nouă viață, de infinita gingășie a trupșorului mirosind a lăptic și a primăvară dumnezeiască! Dar era plămadă vie în mâinile noastre și toată, absolut toată bunăstarea fizică și sufletească a acestei ființișoare, extraterestră parcă, depindea de noi. Sau, mai bine zis, ne era încredințată nouă în totalitate.

Nu pot să cred, am creat un nou CNP!

Poza cu mine e făcută în mai 2015, cu două zile înainte de a deveni mamă. Pozam din profil, dornică să mi se vadă conturul sarcinii. De fapt, dornică e puțin spus. Intram într-o stare de frenezie atunci când voiam să arăt cuiva ce burtică mare aveam! Obiectiv vorbind, din față nu prea îți dădeai seama că sunt gravidă și tot ce îmi rămânea de făcut, ca dovadă clară, pentru prezent și viitor, era să-mi etalez cu încântare profilul dodoloț al pântecului.

Cu mâinile așezate protector în lateral, ca într-o îmbrățișare duioasă. Privirea din poză era amestecul ăsta de bucurie, duioșie și grijă, care asaltează sufletul femeii însărcinate. 

În primele zile de după naștere am fost năucă, fericită și recunoscătoare, cu nuanțe și intensități necunoscute până atunci. 

Eram într-o stare de beatitudine, pe care mi-o alimentam prin tendința mea neobosită de a găsi semnificații – frumoase, pozitive – în orice. Ori acum nu era vorba de „orice”! Era vorba de tot. Mi se îngăduia să gust din miracolul nașterii. Să pipăi, să miros, să aud nu numai miracolul ființei noi răsărite din mine, ci și toate stările acaparatoare ale noului meu eu. 

Îmi aduc aminte momentul în care soțul meu a venit acasă cu certificatul de naștere al copilului. Mi se părea ireal, parcă nepermis de ... măreț, de divin, că noi am creat o viață nouă. Țineam certificatul în mână și i-am spus zâmbind tainic, cu ochii unui copil care a văzut-o pe Mary Poppins coborând grațios în mijlocul livingului: 

Nu pot să cred, am creat un nou CNP!

Corect ar fi fost să spun „Ni s-a îngăduit să creem un nou CNP”. Asta apropo de recunoștința fără margini - și fără precedent de care vorbeam. 

De ce vă povestesc toate astea?

Pe de o parte, pentru că emoția de a fi părinte a fuzionat cu ființa mea și este cea mai dulce parte din universul despre care simt atât de acut nevoia să scriu. 

Pe de altă parte, pentru că vreau să scriu, din când în când, articole de parenting. M-a fascinat psihologia încă din facultate, iar când a venit Vladimir pe lume, a devenit domeniul meu preferat - cu tentă de psihopedagie, în stil informal, ludic și multisenzorial. Când zic domeniu mă refer nu numai la tonele de materiale de parenting și psihologie, citite printre picături, ci și la mici experimente și strategii educaționale care au adăugat sare și piper, spontan, noului meu job full-time. 

În articolele viitoare vreau să vorbesc, în primul rând, despre comunicarea cu băiețelul meu. Despre cum, puțin câte puțin, eu, mama amatoare, am început să joc la profesioniști în a-mi simți copilul. Dincolo de articole despre strategii și ponturi, dincolo de sfaturi și „rețete” – de mare folos, de altfel.

Accesul la informație este o mană cerească pentru generația noastră de mame. Dar mă tem că, fără să vrem, riscăm să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Ca orice formă de abundență, poate degenera în excese. Adică e foarte ok să citim și să vrem să aplicăm articole despre parenting, dar e crucial să ne dăm și răgazul de a le absorbi și a ne hrăni instinctele cu ele.

Instinctul matern e o resursă neprețuită. E viu, e puternic, e capabil de transformări uimitoare! În plus, s-a dovedit științific – nu vă place cum sună expresia asta? – că femeile însărcinate trec prin transformări neuronale de amploare. Creierul își rescrie – catalizat de hormoni – potecile și prioritățile. Dar despre asta voi vorbi cu altă ocazie. 

Să crești un copil e un privilegiu

Instinctul matern are nevoie să fie ajutat, hrănit, inspirat. Nu sufocat sau chiar înlocuit cu multă-multă teorie. E ca atunci când facem atât de multe poze încât nu mai trăim momentul. La vremea la care au apărut aparatele foto, oamenii au făcut un imens pas înainte dintr-o multitudine de perspective. Inclusiv din perspectiva conservării amintirilor, ca formă subtilă de întărire a identității și spiritualității, până la urmă.

Cum spuneam, ca orice formă de abundență, ne-a sedus înspre excese. Mie copilul mi-a deschis ochii. Știa Saint-Exupery ce știa când ne înfășura cu un lirism amețitor în pliurile catifelate ale înțelepciunii Micului Prinț. Noi, oamenii mari, chiar nu înțelegem atât de multe lucruri! Simple!

Până pe la vreo 4 ani, momentele în care prichindelul nostru primea cadourile deveniseră un fel de ritual, cu poze și filmări în prim-plan. Îi ceream copilului să nu se repeadă la cadouri, să aștepte până când ne verificam ținutele și eram gata cu toții să zâmbim la cameră. Copilul era frustrat, iar eu mă simțeam stângace și vinovată, în același timp. A fost o mare ușurare când soțul meu a fost de acord să renunțăm la ritual și să marcăm - sau nu - discret, cu poze sau filmulețe câteva momente spontane. Am lăsat lucrurile să curgă în ritmul copilului. Că doar despre el și bucuria lui e vorba când îi dăm cadouri! 

E o divagație cam mărișoară, dar îmi dau seama acum că „prea multă teorie” și „prea multe poze” au legătură între ele. Au legătură cu felul în care noi, părinții moderni, ne creștem copiii. Din dorința de a valorifica toate resursele vremurilor prospere în care trăim, din dorința de a fi părinți de nota 10, din dorința de a proiecta o imagine impresionantă de succes familial, de multe ori ne supraaglomerăm viețile cu detalii.

M-aș bucura mult să vă placă felul în care vă voi împărtăși din experiențele mele de mamă. Interesant e că, pe măsură ce crește prichindelul, nu mai sunt sigură cine învață mai mult de la cine. Pot spune că, după ce privești lumea prin ochii copilului tău - cu adevărat de pe aceeași lungime de undă cu el - te vezi și pe tine, ca adult, altfel din afară. Așa că periplul de părinte capătă o tentă evidentă de dezvoltare personală.  

Cât despre parenting așa cum îl văd eu, ar fi drăguț să-i găsesc un nume. Un ceva care să-i dea un ... un ... je ne sais quoi. ... ... ... ... ... ... Știu cum îi voi zice [iuhuu!]:

Mi-a venit în minte chiar acum, cu gândul la energia fantastică pe care mi-o dă ideea de azur, așa cum l-am perceput în iulie anul trecut, pe blogul meu în engleză Azure, ca refugiu salvator din angoasa provocată de încoronatul viral nr. 19. Că nici nu vreau să-i zic pe nume, ca să ne  păstrăm intactă seninătatea.

Aceasta a fost introducerea în atmosfera de parenting azuriu și pleadoria mea pentru o comunicare directă și intensă între părinți și copii.   

Pentru că esența comunicării cu copiii noștri sălășluiește tot în suflet.

 

 Din aceeași categorie

Din aceeași categorie:

Despre mărțișor și împrimăvărarea inimii

Adio, mamă, adio, tată?!

Și acum ce facem? Că n-avem manual de utilizare.

Și acum ce facem? Că n-avem manual de utilizare.

18 aprilie 2021258

Asta spuneau privirile noastre când l-am scos pe puiul de om din scoică și l-am pus în pătuțul confortabil, instalat în ceea ce până în secunda aia fusese dormitorul matrimonial. Acum era dormitorul mamei și al copilului. Lucrurile chiar se întâmplau. Totul era aievea.

Aceeași cameră, cu minim de amenajări, devenise un univers necunoscut. O lume paralelă a existenței noastre, așa cum o știusem timp de 17 ani de căsnicie. O lume în care noi înșine ne simțeam cam paraleli, deși ne era teamă să recunoașteam magnitudinea fenomenului.

Bine, pluteam de fericire. Eram atât de pătrunsă de miracolul care ne rescria viața printr-o nouă viață, de infinita gingășie a trupșorului mirosind a lăptic și a primăvară dumnezeiască! Dar era plămadă vie în mâinile noastre și toată, absolut toată bunăstarea fizică și sufletească a acestei ființișoare, extraterestră parcă, depindea de noi. Sau, mai bine zis, ne era încredințată nouă în totalitate.

Nu pot să cred, am creat un nou CNP!

Poza cu mine e făcută în mai 2015, cu două zile înainte de a deveni mamă. Pozam din profil, dornică să mi se vadă conturul sarcinii. De fapt, dornică e puțin spus. Intram într-o stare de frenezie atunci când voiam să arăt cuiva ce burtică mare aveam! Obiectiv vorbind, din față nu prea îți dădeai seama că sunt gravidă și tot ce îmi rămânea de făcut, ca dovadă clară, pentru prezent și viitor, era să-mi etalez cu încântare profilul dodoloț al pântecului.

Cu mâinile așezate protector în lateral, ca într-o îmbrățișare duioasă. Privirea din poză era amestecul ăsta de bucurie, duioșie și grijă, care asaltează sufletul femeii însărcinate. 

În primele zile de după naștere am fost năucă, fericită și recunoscătoare, cu nuanțe și intensități necunoscute până atunci. 

Eram într-o stare de beatitudine, pe care mi-o alimentam prin tendința mea neobosită de a găsi semnificații – frumoase, pozitive – în orice. Ori acum nu era vorba de „orice”! Era vorba de tot. Mi se îngăduia să gust din miracolul nașterii. Să pipăi, să miros, să aud nu numai miracolul ființei noi răsărite din mine, ci și toate stările acaparatoare ale noului meu eu. 

Îmi aduc aminte momentul în care soțul meu a venit acasă cu certificatul de naștere al copilului. Mi se părea ireal, parcă nepermis de ... măreț, de divin, că noi am creat o viață nouă. Țineam certificatul în mână și i-am spus zâmbind tainic, cu ochii unui copil care a văzut-o pe Mary Poppins coborând grațios în mijlocul livingului: 

Nu pot să cred, am creat un nou CNP!

Corect ar fi fost să spun „Ni s-a îngăduit să creem un nou CNP”. Asta apropo de recunoștința fără margini - și fără precedent de care vorbeam. 

De ce vă povestesc toate astea?

Pe de o parte, pentru că emoția de a fi părinte a fuzionat cu ființa mea și este cea mai dulce parte din universul despre care simt atât de acut nevoia să scriu. 

Pe de altă parte, pentru că vreau să scriu, din când în când, articole de parenting. M-a fascinat psihologia încă din facultate, iar când a venit Vladimir pe lume, a devenit domeniul meu preferat - cu tentă de psihopedagie, în stil informal, ludic și multisenzorial. Când zic domeniu mă refer nu numai la tonele de materiale de parenting și psihologie, citite printre picături, ci și la mici experimente și strategii educaționale care au adăugat sare și piper, spontan, noului meu job full-time. 

În articolele viitoare vreau să vorbesc, în primul rând, despre comunicarea cu băiețelul meu. Despre cum, puțin câte puțin, eu, mama amatoare, am început să joc la profesioniști în a-mi simți copilul. Dincolo de articole despre strategii și ponturi, dincolo de sfaturi și „rețete” – de mare folos, de altfel.

Accesul la informație este o mană cerească pentru generația noastră de mame. Dar mă tem că, fără să vrem, riscăm să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Ca orice formă de abundență, poate degenera în excese. Adică e foarte ok să citim și să vrem să aplicăm articole despre parenting, dar e crucial să ne dăm și răgazul de a le absorbi și a ne hrăni instinctele cu ele.

Instinctul matern e o resursă neprețuită. E viu, e puternic, e capabil de transformări uimitoare! În plus, s-a dovedit științific – nu vă place cum sună expresia asta? – că femeile însărcinate trec prin transformări neuronale de amploare. Creierul își rescrie – catalizat de hormoni – potecile și prioritățile. Dar despre asta voi vorbi cu altă ocazie. 

Să crești un copil e un privilegiu

Instinctul matern are nevoie să fie ajutat, hrănit, inspirat. Nu sufocat sau chiar înlocuit cu multă-multă teorie. E ca atunci când facem atât de multe poze încât nu mai trăim momentul. La vremea la care au apărut aparatele foto, oamenii au făcut un imens pas înainte dintr-o multitudine de perspective. Inclusiv din perspectiva conservării amintirilor, ca formă subtilă de întărire a identității și spiritualității, până la urmă.

Cum spuneam, ca orice formă de abundență, ne-a sedus înspre excese. Mie copilul mi-a deschis ochii. Știa Saint-Exupery ce știa când ne înfășura cu un lirism amețitor în pliurile catifelate ale înțelepciunii Micului Prinț. Noi, oamenii mari, chiar nu înțelegem atât de multe lucruri! Simple!

Până pe la vreo 4 ani, momentele în care prichindelul nostru primea cadourile deveniseră un fel de ritual, cu poze și filmări în prim-plan. Îi ceream copilului să nu se repeadă la cadouri, să aștepte până când ne verificam ținutele și eram gata cu toții să zâmbim la cameră. Copilul era frustrat, iar eu mă simțeam stângace și vinovată, în același timp. A fost o mare ușurare când soțul meu a fost de acord să renunțăm la ritual și să marcăm - sau nu - discret, cu poze sau filmulețe câteva momente spontane. Am lăsat lucrurile să curgă în ritmul copilului. Că doar despre el și bucuria lui e vorba când îi dăm cadouri! 

E o divagație cam mărișoară, dar îmi dau seama acum că „prea multă teorie” și „prea multe poze” au legătură între ele. Au legătură cu felul în care noi, părinții moderni, ne creștem copiii. Din dorința de a valorifica toate resursele vremurilor prospere în care trăim, din dorința de a fi părinți de nota 10, din dorința de a proiecta o imagine impresionantă de succes familial, de multe ori ne supraaglomerăm viețile cu detalii.

M-aș bucura mult să vă placă felul în care vă voi împărtăși din experiențele mele de mamă. Interesant e că, pe măsură ce crește prichindelul, nu mai sunt sigură cine învață mai mult de la cine. Pot spune că, după ce privești lumea prin ochii copilului tău - cu adevărat de pe aceeași lungime de undă cu el - te vezi și pe tine, ca adult, altfel din afară. Așa că periplul de părinte capătă o tentă evidentă de dezvoltare personală.  

Cât despre parenting așa cum îl văd eu, ar fi drăguț să-i găsesc un nume. Un ceva care să-i dea un ... un ... je ne sais quoi. ... ... ... ... ... ... Știu cum îi voi zice [iuhuu!]:

Mi-a venit în minte chiar acum, cu gândul la energia fantastică pe care mi-o dă ideea de azur, așa cum l-am perceput în iulie anul trecut, pe blogul meu în engleză Azure, ca refugiu salvator din angoasa provocată de încoronatul viral nr. 19. Că nici nu vreau să-i zic pe nume, ca să ne  păstrăm intactă seninătatea.

Aceasta a fost introducerea în atmosfera de parenting azuriu și pleadoria mea pentru o comunicare directă și intensă între părinți și copii.   

Pentru că esența comunicării cu copiii noștri sălășluiește tot în suflet.

 

 Din aceeași categorie

Din aceeași categorie:

Despre mărțișor și împrimăvărarea inimii

Adio, mamă, adio, tată?!

Pentru a vă asigura o experiență de navigare plăcută și personalizată, folosim cookies.

Vă garantăm că datele dvs. sunt în deplină siguranță și că prelucrarea acestora se desfășoară în conformitate cu Directiva (UE) 2002/58/EC (E-Privacy) și cu Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR).

Înainte de a continua navigarea, vă rugăm să citiți și să înțelegeți Politica de confidențialitate și Politica de cookies.

Confirmând "Da, accept toate", acceptați folosirea categoriilor de cookies enumerate anterior. Alternativ, vă puteți configura preferințele, accesând "Modificare setări cookies".

Modificare setări cookies