Articol publicat în fosta revista online Pallas Athena

- Înțelegeți, doamnă, nu aveți voie să păstrați parfumul în bagajul de mână. Trebuia să-l puneți în bagajul de cală. Sau puteți renunța la parfum.

Doamna cu parfumul nu eram eu. Eu eram doamna cu tradusul și mă aflam pe Charles de Gaulle, în toamna anului 2008, captivă într-o discuție în cerc care gravita în jurul unei sticle de parfum și nu mirosea deloc a bine.

Prompt și clar, am tradus în română, cam pentru a cincea-șasea oară, noua variațiune pe aceeași temă. După vreo zece minute de explicații și insistențe inutile, de data asta doamna răspunsese că renunță, în sfârșit, la parfum.

- Prea târziu, dăduse verdictul vocea blazată a francezului. Îmbarcarea s-a încheiat.

Aveam senzația că nu se întâmplă de-adevăratelea. Am întrebat, cât de politicos am putut, dacă chiar nu se mai putea face nimic, dat fiind că rezolvasem problema parfumului așa cum, pe bună dreptate, ne sfătuise.

Nu, nu se putea. Îmbarcarea funcționa după un program fix, prestabilit, în care noi nu ne încadrasem.

Pierdusem oficial avionul spre casă. Grosul delegației se îmbarcase fără probleme și rămăsesem în urmă doar eu, doamna cu parfumul și o a treia doamnă [doamna M.], reprezentanta structurii române care organizase deplasarea.

În ceea ce mă privește, mi se părea absurd și nedrept ca eu și doamna M. să trecem prin tot disconfortul situației în condițiile în care nu greșisem cu nimic. Venisem în grup, cu toții, cu vreo două ore înainte, ne făcusem liniștiți check-in-ul, după repetarea, a doua sau a treia oară a instrucțiunilor despre ce n-ai voie să transporți în bagajul de mână. Nu trebuia decât să ne întâlnim la poarta de îmbarcare, la ora stabilită, după plimbarea [opțională] prin duty-free-ul aeroportului. Doamna cu parfumul întârziase și, mai mult decât atât, insistase să păstreze parfumul cumpărat în Paris. I se explicase clar, de la bun început, că nu mai avea timp să mute parfumul în bagajul de cală, deja înregistrat, însă insistase că parfumul era un cadou și nu putea renunța la el.

I-am spus toate lucrurile astea doamnei cu parfumul, punctând că dumneaei era responsabilă pentru pierderea avionului. Sunt tolerantă din fire și încerc cât pot de mult să evit discuțiile tensionate. Înțelesem valoarea emoțională pe care o avea parfumul și îmi arătasem empatia până în ultima clipă. Dar era genul de situație în care insistența de a obține ceva pentru sine creează probleme altora. Mi se părea atât de evident și de ... egoist.

Din fericire, reacția doamnei cu parfumul a fost cât se poate de fair-play. Ăsta a fost punctul în care m-am relaxat, pentru că pun mare preț pe corectitudine și asumarea responsabilității. Nu era vorba de bani, deși erau, clar, o problemă. Aveam la mine doar 300 de euro, onorariul meu pe 3 zile primit de la partea franceză. [Mai puțin, de fapt, pentru că îmi cumpărasem o carte din aeroport.] Îmi evaluasem rapid situația și știam că eram acoperită, chiar dacă nu foarte explicit, contractual. În plus, lucram de mult cu partea română și totul fusese super ok. Mi-aș fi recuperat banii, odată ajunsă în țară. Problema era că mi-ar fi ajuns doar pentru drum, nu și pentru cazare.

Asta e, mi-am zis. În cel mai rău scenariu o să-mi petrec noaptea în aeroport. Nimic grav. M-ar fi afectat mult mai mult dacă doamna cu parfumul n-ar fi avut o abordare corectă. Era nu doar o chestiune de principiu, ci și o situație cu miză emoțională. Știți că e dureros când ne purtăm frumos și primim meschinărie în schimb.

* * * * *

Ați văzut Terminalul, cu Tom Hanks și Catherine Zeta-Jones în rolurile principale? Eu nici măcar nu auzisem de el, deși a fost lansat în 2004. Dacă vezi filmul ăsta, ai toate șansele să rămâi zen când ți se închide ușa avionului în nas. Vorba vine, că nici n-apuci să vezi avionul, dacă nu ești punctual sau dai de o încurcătură ca a noastră pe ultima sută de metri. Pasărea de metal își ia zborul fără tine și singura îmbarcare pe care poți să o faci e în necunoscut ... Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, pentru că intră în scenă energizanta dopamină, la care mă gândeam când hoinăream [cu oarecare dificultate] printre baldachinele din articolul trecut.

Pe mine filmul m-a dus cu gândul la Candidul lui Voltaire, inclusiv prin maniera în care optimismul personajului e ridiculizat în câteva din recenziile pe care le-am citit din curiozitate. Filmul e, în fond, o parabolă transpusă în stil fairy-tale modern de Steven Spielberg.

Nu e vorba despre un optimism nătâng, ci de unul izvorât din bunătate și speranță, așa că, cel puțin ca posibilitate comportamentală, ar merita să nu fie bagatezilat sau luat la mișto. Există, de altfel, în dezvoltarea personală o categorie distinctă de articole și studii despre optimism, ca deziderat și punct forte pentru prosperitatea eului. Optimismul autentic nu e o stare-clișeu asumată superficial ca să-ți faci curaj că totul se rezolvă. Are la bază resorturi analitice și rescrieri voluntare de trasee neuronale, ceea ce-l scoate din sfera necugetării și a simplului noroc că te-ai născut optimist.

Dacă ați văzut filmul și vi se pare cam tras de păr, veți fi surprinși, probabil, să aflați că e bazat pe o întâmplare reală. Eu am fost. Surprinsă. L-am văzut în urmă cu câțiva ani, dar abia când scriam articolul am căutat așa, într-o doară, dacă există vreun sâmbure de adevăr în incredibila poveste a lui Viktor Navorski, interpretat adorabil, după gustul meu, de Tom Hanks.

Mehran Nasseri, refugiat iranian, a petrecut nu 9 luni, precum personajul hollywoodian, ci 18 ani în aeroportul ... Charles de Gaulle. Îi fusese furată servieta, cu acte cu tot, în Paris și, printr-un cerc vicios birocratic greu de imaginat, a rămas captiv timp de aproape două decenii în Terminalul 1 al aeroportului. Dormea pe scaune și se spăla la toaleta publică. Se împrietenise cu angajații aeroportului și primea mâncare fast-food gratis sau dând o mână de ajutor. Își petrecea timpul citind sau scriind într-un jurnal și ajunsese să nu-și mai dorească să iasă din aeroport, pentru că îl speria ideea de a trăi în lumea de afară.

Să sperăm că cei 300.000 de dolari americani primiți de la Steven Spielberg, pentru a-i fi sursă de inspirație în Terminalul, l-au ajutat să-și facă mai frumoasă noua viață în libertate.

* * * * *

Unde rămăsesem? La poarta de neîmbarcare din Charles de Gaulle.

E așa de neînsemnat disconfortul pe care încerc să îl descriu, făcând haz de necaz, după ceea ce tocmai v-am povestit despre Nasseri. Prin comparație, nici n-ar trebui să îndrăznesc să-l numesc disconfort, dar știți cum e. Chiar dacă suntem conștienți că se poate și mai rău, rămâne în noi o doză mai mică sau mai mare de neliniște, de tensiune, mai ales în împrejurări neplăcute în care ne aflăm pentru prima oară.

Apropo de tensiune, cea emoțională se rezolvase prin atitudinea corectă a doamnei cu parfumul. Logistic, însă, nu rezolvasem nimic. Ce era de făcut? Să mergem la biroul de informații, pentru că niciuna dintre noi nu avea know-how în curse de avion pierdute. Am aflat cum ne puteam recupera bagajele de cală și la ce preț era următorul zbor spre București. Ceva gen dublul unui preț obișnuit, pentru o cursă în aceeași zi. N-aveam nicio șansă! Doamna cu parfumul, care își asumase plata a trei bilete, mai avea doar un pic mai mult de o mie de euro.

Și pentru că la omul sărac nici ... bagajele nu ajung întregi, geanta mea de voiaj a fost livrată pe banda transportoare într-o baieră. Și nici cealaltă nu mai era chiar în toate ațele. Aici a fost greșeala mea, recunosc. Mi se păruse mie că troller-ul stătea în calea fericirii și mobilității mele sprințare și optasem pentru ceva lejer, textil și ieftin. Aveam pantofi cu toc și deux-pièces [neșifonabil] la pachet, dar în momentele neprotocolore mă simțeam minunat în tricou slim fit și pantaloni de doc cu multe buzunare, încălțată în bocanci și cu genți textile atârnate de umăr.

Cu moralul cam morcovit și geanta de voiaj la subsuoară, am poposit pe scaunele din sala de așteptare, împreună cu cele două doamne, tovarășe de ghinion în neprevăzutul blocaj de pe Charles de Gaulle.

Cum ziceam, dacă aș fi văzut înainte Terminalul cu Tom Hanks, cred că mi-aș fi scos frumos căștile și aș fi ascultat relaxată niște Benny Golson, poate chiar chill-out-ul languros din scena finală. Stați puțin, la terminologie jazz nu prea mă pricep. Pentru că languros fiind, cred că nu prea mai e chill-out și devine ceva gen ... hot-in. În fine ... Oricum n-aș fi putut, pentru că n-aveam nici căști, nici date mobile în 2008. N-am fost niciodată genul high-tech. Dar aveam roaming, să știți, și mie, una, mi se părea o chestie destul de tare.

* * * * *

Am avut mare noroc cu doamna A., cea care organizase totul în Franța, și de data asta, și la deplasarea anterioară. De la bun început comunicarea cu doamna A. fusese nu doar eficientă, ci și foarte deschisă și plăcută. Cred că au fost mai multe premise norocoase care ne-au apropiat. Și ea, ca și mine și doamna M., este absolventă de filologie. Activitățile reușite din prima deplasare erau din sfera educației și culturii. Mai mult decât atât, parcă plutise tot timpul în aer un spirit de amiciție cu suflu est-central-european, care, în cazul ei, venea din partea bunicii de origine poloneză.

Doamna M. o sunase, îi povestise pățania, iar reacția fusese extraordinară. În primul rând, ne asigurase rapid un loc de cazare aproape de Charles de Gaulle, plus transportul la aeroport. În al doilea rând, ne găsise trei bilete cu escală la Salonic pentru a doua zi, încadrându-se cu marjă de doar câțiva euro în bugetul limitat al doamnei cu parfumul. Iar în al treilea și cel mai altruist rând, plătise din banii ei biletele noastre. Era un împrumut, e drept, doamna cu parfumul urmând să-i dea banii a doua zi, prin colegul care ne ducea la aeroport. Dar chiar și așa era mare lucru, pentru că mersese, fără ezitare, pe încredere, pentru a ne ajuta.

Ai fi zis că greul trecuse. Aveam cazare, transport, bilete. Cu masa ne-am descurcat singure, la o kebaperie ieftină, unde am socializat puțin, cât să simțim aerul local și să adăugăm un pic de sare și piper amintirilor.

Ne-am culcat liniștite și recunoscătoare că totul se terminase cu bine.

Ce putea să se mai întâmple?

* * * * *

S-a întâmplat că doamna cu parfumul nu s-a trezit la timp. Adică se trezise foarte devreme, prea devreme, și, după vreo două ore de nesomn se întinsese puțin în pat și ... adormise. Așa ne-a explicat, după ce-am trezit-o noi, bătând îndelung la ușa camerei dumneaei.

Venise deja colegul doamnei A. să ne ducă la aeroport, iar doamna cu parfumul ne dădea din nou emoții. Mari.

Am citit într-o pauză de scris că procentul persoanelor care pierd avionul e undeva între 2% și 8%. Mă îndoiesc, însă, că cineva a luat în calcul să facă o statistică cu pierderi consecutive de curse aviatice. În mai puțin de 24 de ore. Din același aeroport.

This is not happening to me! Îmi aduc aminte că așa gândeam în timp ce mașina gonea pe autostradă, după un blocaj de trafic care făcuse și mai disperată situația noastră. De ce în engleză? Habar n-am. Mi se mai întâmplă. Poate că, în cele câteva minute de panică, mă simțisem ca-n urmăririle preponderent neverosimile din filmele americane. Sau poate că nu mi-aș fi permis luxul de a gândi în engleză dacă aș fi avut de tradus în și din franceză. Dar nu era nevoie să traduc, pentru că domnul care conducea mașina era român stabilit în Franța. Ca să vedeți ce mică era lumea și ce alegere inspirată făcuse doamna A.

Inspirată fusese și soluția compatriotului nostru de ne lăsa în fața terminalului aproape din mers. Ne explicase că dura ceva timp până găsea loc de parcare și am fi pierdut minute prețioase. Coborâsem în câteva secunde, fără bagaje, ca să putem face check-in-ul cât mai rapid, urmând ca el să ne aducă bagajele după ce parca mașina.

Partea asta a mers conform planului și am reușit să ajungem la timp la poarta de îmbarcare. La limita timpului, mai bine zis.

În timp ce mă aflam desculță pe un scaun, pentru a-mi fi verificați bocancii cu inele metalice la găurile pentru șireturi, aud un „madame” care îmi era adresat și o văd pe doamna cu parfumul gesticulând în timp ce francezul îi verifica bagajul de mână.

Da, ați înțeles bine, geanta conținea, din nou, un obiect detectat de tehnologia de securitate a aeroportului ca fiind suspect.

Am mers în șosete până la geantă, ca într-un vis urât care ne ajunsese, din nou, din urmă și părea că nu mai vrea să se risipească. Am lămurit-o și pe asta: era un nevinovat inhalator [nu eram teroriste, nici eu, nici doamna cu parfumul].

Îmi plăceau mult bocancii ăia maro de piele întoarsă, dar a fost ultima oară când i-am purtat într-un aeroport. M-am întors pe scaun, m-am încălțat, mi-am legat șireturile, strânse parțial, contra cronometru, cât să nu mă împiedic în timp ce parcurgeam în pas alergător distanța până la culoarul spre pista de decolare. Am fost ultimele trei persoane care s-au îmbarcat și am văzut cum s-a pus lanțul de blocare a accesului în urma noastră.

* * * * *

Dacă l-am putea emoticoniza, cam așa ar arăta creierul nostru când extragem din baza de date amintiri care s-au terminat cu bine, declanșând cascade de hormoni benefici. Ideea e că modul de operare a bazei de date ar trebui să fie controlat de noi. Deși pare derutant și contradictoriu să-ți controlezi creierul prin intermediul ... creierului. Dar înțelegeți ce vreau să spun. Modul de operare, de accesare a bazei de date ține de conștientizare. La asta mă refeream când vorbeam despre resorturile analitice ale optimismului.

Gândiți-vă că o aceeași bază de date cu întâmplări trecute poate fi accesată total diferit de două persoane. Sau de aceeași persoană în momente diferite. Sună un pic SF, dar e real. Există accesări și înregistrări neuronale în fiecare minut al vieții noastre. Odată ce ne definim și exersăm moduri de operare analitic-constructive, se creează automatisme comportamentale care lucrează în favoarea noastră.

Nu înseamnă că trebuie să ignorăm amintirile întunecate, pentru că, vrând-nevrând, învățăm neurochimic, accelerat și intens, din greșelile noastre și din greșelile altora față de noi sau împotriva noastră. E de ajuns să nu le lăsăm să ne bântuie.

Ne face bine să ne accesăm periodic amintirile luminoase sau pe cele dramatice cu happy ending. Creierul ține minte și căpătăm încredere că vom fi ajutați și vom găsi soluții. Și ne aducem astfel aminte, iar și iar, că cineva, acolo sus, ne iubește.

 

Foto: pexels.com și pixabay.com