Despre mine
Varianta scurtă – stil cristalin de premiantă sensibilă [categoria Dana din „Liceenii”]
„Celebrei acum Paula Mihai, cu toate urările noastre de succes – Iași, 1989”.
Să știți că despre mine e vorba, doar că la 15 ani eram, firește, necăsătorită. În primăvara anului revoluției, stăteam pe o bancă în grădina Copoului și îmi întorceam pe toate fețele diploma primită pentru premiul I la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română.
Sper ca evocarea ei să mă ajute nu numai în a face o impresie bună, ci, mai ales, în a-mi întări încrederea în ceea ce Zoe Dumitrescu Bușulenga simțise în scrisul meu la vremea aceea.
Am strâns în mine multe gânduri și simt nevoia să scriu, mai mult decât oricând,
... în română:
paulavasile.com
pallasathena.ro/author/paula-vasile
și în engleză:
azure.paulavasile.com
Varianta lungă – stil blogger contemporan [categoria „bun simț plus cultură”]
Sunt licențiată [cu brio] în filologie, traducător și interpret [experimentat], creator de conținut [bilingv], blogger [debutant] și educator informal [entuziast].
Mă pot lăuda – și chiar o fac și mă amuză ideea de scurtă biografie cu iz de anii ’80 – cu un palmares frumușel de elevă studioasă și entuziastă. Știți genul – feblețea profesorilor, premiantă, implicată în mai toate activitățile posibile, școlare și extrașcolare. Olimpiade, concursuri de tot felul, spectacole și competiții sportive.
Țineți minte cum ne mobilizam îmbujorați sub genericul „Minte sănătoasă în corp sănătos” sau „Primii la învățătură, primii la sport”? Lăsând la o parte limbajul de lemn, sau mai degrabă lemnificat prin exces de uz și zel – eu zic că principiile erau corecte.
Dincolo de avântul meu de tocilară, îmi place să cred c-am fost de gașcă. Chiar am chiulit o dată cu colegii într-a opta. Ca să ne plimbăm cu hidrobicicletele. Da, da, serios. În Alexandria, pe Vedea, în 1988. Știu că „decenii de împliniri mărețe” sună exagerat de patetic, dar, obiectiv vorbind, au înflorit multe în perioada aia.
Câte doi ne plimbam – și era musai nevoie de câte un băiat ca să pedaleze și să manevreze echipamentul de agrement acvatic. Ce vremuri ... Unii dintre noi ne-am împotmolit – la propriu – și ne-am întors cam murdărei la școală. Prea murdărei ca să putem s-o scăldăm. S-a cam supărat diriga pe noi când am recunoscut chiulul organizat ...
De ce acum?
Mi s-a prezis încă din fragedă adolescență un viitor de scriitoare sau de critic literar, dar mi-a fost prea frică de mediocritate ca să încerc măcar să scriu. Încă îmi e, dar aud cum îmi ticăie ceasul biologic și mă cam presează. Nu cu maternitatea. Asta s-a rezolvat, relativ recent [Ce vreți, unii copilăresc mai mult]. Cu creativitatea, cu debutul.
Am oare vreo șansă?
Șansă să ce?
Să ajung în manuale?
În manuale ca cele de pe vremea mea, nu. Asta m-a și ținut pe loc vreo trei decenii. Între timp, manualele au devenit tot mai alternative, valorile tot mai relative, așa că mă tem că dezideratul ăsta și-a cam pierdut oricum din aură.
Să schimb lumea?
Nicio șansă. Piața e deja ocupată. Din păcate, prea puțin de oameni cu etică, viziune și cultură.
Și-atunci pe cine ne bazăm să ne schimbe lumea prin arta și puterea cuvântului?
Pe vedete fără număr, tronând într-o mass-media în declin, în etalări stridente de oportunism și vulgaritate?
Pe dive ambetate de amor și celebritate, sau de amorul de celebritate, purtate pe brațele idolatriei urmăritorilor extaziați, ca incontestabile formatoare de opinie?
Pe jurnaliști seduși de clișee și senzaționalisme facile, vlăguiți de meandrele logicii și vulnerabili la capcanele anacolutului?
Aș putea continua cu lejeritate, dar nu vreau să mă duc în zona asta acidă. Știu doar că n-am nimic de pierdut scriind. E felul meu de a mă menține în formă și de a pleda pentru valorile în care cred și pe care vreau să le transmit mai departe. Măcar fiului meu. În scris, negru pe alb. Cu bun simț, cultură și feminitate.
Apropo de feminitate, m-a cam luat valul diatribei și simt că fac riduri. Care, după cum știm, nu fac bine la frumusețe. Așa că mai bine respir adânc, îmi îndrept cochet talia, îmi pun delicat mănușile de dantelă, îmi aranjez discret zulufii, îmi flutur grațios evantaiul și mă îndrept radioasă spre sala de bal. A scrisului elegant, firește.
Pe curând – cu vervă și drag!
Din aceeași categorie:
Despre mine
Varianta scurtă – stil cristalin de premiantă sensibilă [categoria Dana din „Liceenii”]
„Celebrei acum Paula Mihai, cu toate urările noastre de succes – Iași, 1989”.
Să știți că despre mine e vorba, doar că la 15 ani eram, firește, necăsătorită. În primăvara anului revoluției, stăteam pe o bancă în grădina Copoului și îmi întorceam pe toate fețele diploma primită pentru premiul I la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română.
Sper ca evocarea ei să mă ajute nu numai în a face o impresie bună, ci, mai ales, în a-mi întări încrederea în ceea ce Zoe Dumitrescu Bușulenga simțise în scrisul meu la vremea aceea.
Am strâns în mine multe gânduri și simt nevoia să scriu, mai mult decât oricând,
... în română:
paulavasile.com
pallasathena.ro/author/paula-vasile
și în engleză:
azure.paulavasile.com
Varianta lungă – stil blogger contemporan [categoria „bun simț plus cultură”]
Sunt licențiată [cu brio] în filologie, traducător și interpret [experimentat], creator de conținut [bilingv], blogger [debutant] și educator informal [entuziast].
Mă pot lăuda – și chiar o fac și mă amuză ideea de scurtă biografie cu iz de anii ’80 – cu un palmares frumușel de elevă studioasă și entuziastă. Știți genul – feblețea profesorilor, premiantă, implicată în mai toate activitățile posibile, școlare și extrașcolare. Olimpiade, concursuri de tot felul, spectacole și competiții sportive.
Țineți minte cum ne mobilizam îmbujorați sub genericul „Minte sănătoasă în corp sănătos” sau „Primii la învățătură, primii la sport”? Lăsând la o parte limbajul de lemn, sau mai degrabă lemnificat prin exces de uz și zel – eu zic că principiile erau corecte.
Dincolo de avântul meu de tocilară, îmi place să cred c-am fost de gașcă. Chiar am chiulit o dată cu colegii într-a opta. Ca să ne plimbăm cu hidrobicicletele. Da, da, serios. În Alexandria, pe Vedea, în 1988. Știu că „decenii de împliniri mărețe” sună exagerat de patetic, dar, obiectiv vorbind, au înflorit multe în perioada aia.
Câte doi ne plimbam – și era musai nevoie de câte un băiat ca să pedaleze și să manevreze echipamentul de agrement acvatic. Ce vremuri ... Unii dintre noi ne-am împotmolit – la propriu – și ne-am întors cam murdărei la școală. Prea murdărei ca să putem s-o scăldăm. S-a cam supărat diriga pe noi când am recunoscut chiulul organizat ...
De ce acum?
Mi s-a prezis încă din fragedă adolescență un viitor de scriitoare sau de critic literar, dar mi-a fost prea frică de mediocritate ca să încerc măcar să scriu. Încă îmi e, dar aud cum îmi ticăie ceasul biologic și mă cam presează. Nu cu maternitatea. Asta s-a rezolvat, relativ recent [Ce vreți, unii copilăresc mai mult]. Cu creativitatea, cu debutul.
Am oare vreo șansă?
Șansă să ce?
Să ajung în manuale?
În manuale ca cele de pe vremea mea, nu. Asta m-a și ținut pe loc vreo trei decenii. Între timp, manualele au devenit tot mai alternative, valorile tot mai relative, așa că mă tem că dezideratul ăsta și-a cam pierdut oricum din aură.
Să schimb lumea?
Nicio șansă. Piața e deja ocupată. Din păcate, prea puțin de oameni cu etică, viziune și cultură.
Și-atunci pe cine ne bazăm să ne schimbe lumea prin arta și puterea cuvântului?
Pe vedete fără număr, tronând într-o mass-media în declin, în etalări stridente de oportunism și vulgaritate?
Pe dive ambetate de amor și celebritate, sau de amorul de celebritate, purtate pe brațele idolatriei urmăritorilor extaziați, ca incontestabile formatoare de opinie?
Pe jurnaliști seduși de clișee și senzaționalisme facile, vlăguiți de meandrele logicii și vulnerabili la capcanele anacolutului?
Aș putea continua cu lejeritate, dar nu vreau să mă duc în zona asta acidă. Știu doar că n-am nimic de pierdut scriind. E felul meu de a mă menține în formă și de a pleda pentru valorile în care cred și pe care vreau să le transmit mai departe. Măcar fiului meu. În scris, negru pe alb. Cu bun simț, cultură și feminitate.
Apropo de feminitate, m-a cam luat valul diatribei și simt că fac riduri. Care, după cum știm, nu fac bine la frumusețe. Așa că mai bine respir adânc, îmi îndrept cochet talia, îmi pun delicat mănușile de dantelă, îmi aranjez discret zulufii, îmi flutur grațios evantaiul și mă îndrept radioasă spre sala de bal. A scrisului elegant, firește.
Pe curând – cu vervă și drag!