În adidași

În adidași

984

Am înșirat mai jos douăzeci de poze povestite.

Despre întâmplări și stări de neuitat trăite mergând pe jos prin România pitorească. Sau, mai bine zis, prin câteva din locurile pitorești [evidente sau discrete] din România.

 

Cabana Cuca

2007, Cabana Cuca

Eram în masivul Iezer-Păpușa, gata de plecare într-o mult așteptată drumeție, și mă amuzam făcând, atât cât mă pricepeam, pe Păpușa din Iezer. Ale tinereții valuri ... Bine, cred că și bravam un pic înainte să plec la drum, cu o ghiulea de rucsac, pe un traseu de anduranță.

Mal împădurit pe valea Teleormanului

2007, mal împădurit pe valea Teleormanului

„Hai, te rog, mai repede, că-mi vine să clipesc!”

Plus că voiam să mă întorc la explorările mele de cercetașă. Tocmai ce văzusem de aproape, pentru prima oară în viață, o cârtiță!

Barajul Vidraru

2007, Barajul Vidraru

Observ acum în stângăcia cu care pozez un aer de „Tânăr și neliniștit”.

Lipsește, însă, piesa de rezistență: părul fâlfâind în vânt [respectiv în curentul de aer generat de ventilatorul din studioul de filmare], singurul element dinamic, de altfel, din alura „neliniștiților” încremeniți și afectați.

Pădurea Vedea din Alexandria

2007, Pădurea Vedea din Alexandria

Țin minte că tocmai mă întorsesem din Olanda, dintr-o deplasare de o săptămână ca interpret [Fularul roșu îmi devenise tare drag pentru că era un cadou cu logo-ul provinciei Overijssel].

O săptămână fantastică - cu vizite în locuri uimitoare intrate în patrimoniul UNESCO și amenajări hidrotehnice prezentate pe Discovery Channel.

După temperaturile blânde tipice pentru iernile olandeze - cu iarbă verde și frunze ruginii, zăpada abundentă de la noi mi se părea de-a dreptul mirifică.

De veghe în lanul de rapiță

2008, de veghe în lanul de rapiță

Cicoarea din păr nu e o [doar] o cochetărie spontană, ci o stare. Mi se pare că e floarea perfectă, exuberantă și minimalistă în același timp.

Pentru mine, libertatea are culoarea albastră. Cu cicoare-n păr, simt eterica nesfârșire cicorie a cerului.

La poalele Pietrei Craiului

2008, la poalele Pietrei Craiului

Privirea de cățeluș nostalgic era, de fapt, de la frig.

"Știu că trebuie să punem cortul, dar mai stau un pic la căldurică."

Abia ajunsesem la Sătic, un loc frumos și tihnit la poale de munte, unde am mers ani de-a rândul în vacanțe cu cortul. Mi-au rămas multe amintiri luminoase cu prieteni dragi: povești la cafeluțe la ibric pe vatră, focuri de tabără și trasee spectaculoase spre creastă. Plus licurici la ceas de seară pe drumul spre izvor și o întâlnire cu o ursoaică și doi ursuleți la doar câțiva metri de noi pe unul din trasee!

Plaja Vadu

2008, plaja Vadu

Tot cu cortul, la mare de data asta.

Mi se bulucesc în gând momente superbe din zilele și nopțile petrecute atât de aproape de mare. Șipot și vuiet, turcoaz, gri și kaki, spume și luciu de oglindă. 

Dimineața mă trezeam ca-ntr-un vis și priveam din cort, în dulce buimăceală, valurile și pescărușii, la doar câțivi metri de mine. Ascultam - atunci ca și acum - cu mare plăcere Taxi. La Vadu am făcut o pasiune pentru „Ai închis marea în ochi / În ochii mari” și țin minte cum fredonam încântată: Am închis marea în cort / În cortul mic ...

Aici pe înserat, cu privirea mea de poetă - mă rog, prozatoare în devenire ...

Zăpadă de mai în Bucegi

2009, zăpadă de mai în Bucegi

Într-un însorit weekend de mai, pe când mașina ni se odihnea în service, ne-am îmbarcat într-o mini-expediție în stil studențesc. 

Îmbarcat e un fel de a spune, pentru că am mers cu .... microbuzul [până la București] și cu ... trenul [din Gara de Nord, cea plină de amintiri cu planuri de drumeții și cu arome dulci de Panipat]. Ca-n tinerețile fără mașină, dar cu multă adrenalină. Cu dor de ducă în miez de noapte și bagaj încropit în zori.  

Eu m-așteptam să regăsesc atmosfera aia efervescentă de aventură tinerească. Speram să aud chicoteli, să surprind ocheade și frânturi de discuții aprinse. Iar la cabană să ne topim în nostalgii în cântec de chitară. N-a fost deloc așa. Trenurile s-au modernizat, dar oamenii s-au îndepărtat, aplecați în tăcere peste ecranele hipnotizante ale mobilelor. 

Din fericire pentru tonus, peisajele au rămas la fel de frumoase, iar zăpada de mai a fost un mare bonus!

Remember Padina

2009, remember Padina

Am urcat cu telecabina de la Bușteni la Babele, pentru că Jepii Mici erau închiși din cauza zăpezii, iar pe cei mari traseul era prea lung și ne-ar fi prins întunericul. Am mers însă pe platou câteva ore tihnite și foarte frumoase, trecând prin Peștera spre Padina.

La 14 ani de la prima noastră drumeție la Padina, am redescoperit tihna rustică a cabanelor comuniste. Restaurantul cu bârne groase de lemn era neschimbat ca design și la fel de primitor, iar ciorbița ieftină, cu ardei iute alături, pe farfurie, la fel de bună.

Ne-am întors pe jos, pe Jepii Mari, am ajuns epuizați și cu întârziere în gară și am pierdut trenul, ceea ce însemna că era pierdut și ultimul microbuz spre casă. Am sunat un prieten cu care nu ne văzusem de o veșnicie și care ne-a găzduit peste noapte în București. Superbă revedere, în stil studențesc!

Munții Retezat

2010, Munții Retezat

Dacă ar fi să definesc Retezatul într-un singur cuvânt, aș spune luxuriant. [Cel puțin după standardele românești și până în zona de gol alpin, unde e făcută poza.] Mușchi mustos la umbra copacilor, ciuperci spectaculos de mari și viu colorate. 

Planul era să facem o expediție de 3 zile pe creastă și să vizităm lacurile glaciare. Dar nu ne-a ieșit. În rezervația Retezat nu poți merge cu mașina decât până la un punct. Drumul cu rucsacurile super grele ne-a scos sufletul și nu am găsit locuri de cazare la cabana care ar fi trebuit să fie primul loc de popas. 

Am înnoptat în cort, și a fost dur, doar cu sacii de dormit. La propriu. Ne-a pierit cheful de expediție și am făcut o frumoasă drumeție dus-întors până la Lacul Lia, la aproape 2000 de metri.

Ne-am răsfățat, în schimb, cu încă o noapte la castelul Kendeffy, la Sântămăria Orlea, unde petrecusem noaptea de dinaintea urcușului. Construit în 1782, castelul devenit hotel nu are multe stele, dar e impunător și misterios și îmbie la reverii medievale. 

Birdwatching în Pădurea Vedea

2010, birdwatching în Pădurea Vedea

Nu pot să înțeleg cum până pe la vreo 30 de ani nu prea vedeam nicio pasăre, în afară de porumbei, vrăbii și ciori. A, și berze, normal că n-aveam cum să le ratez.

Sunt atât de multe specii, mici și mari, drăgălașe sau impunătoare, discrete sau spectaculoase prin colorit și ciripit. Oriunde, inclusiv la șes, în zone aparent banale. Inclusiv în împrejurimile Alexandriei.

Aici priveam cu încântare o dumbrăveancă - singura nesperioasă, care ne-a îngăduit să o privim îndelung și îndeaproape. 

Dumbrăveanca este o pasăre migratoare, de talie medie [cam cât o stăncuță], cu un colorit splendid, intens, predominant albastru - de la cyan la cobalt - și porțiuni cărămizii.  

Peste câmpuri, lângă Alexandria

2010, peste câmpuri, lângă Alexandria

A fost o zi pe care n-o voi uita niciodată. Era început de noiembrie, dacă puteți să credeți, judecând după mâneca scurtă. Era ziua în care murise Adrian Păunescu și recunosc că eram extraordinar de tristă.

Mă gândeam cum se simt în carne versurile păunesciene și cât de puternic a fost fenomenul Flacăra. Mă trezeam fredonând „Spune-mi pădure cu frunza rară” și suferința se dubla, cu gândul la vocea răscolitoare a Tatianei Stepa, care părăsise și ea pentru totdeauna lumea asta cu un an înainte.

Junioru' - că așa i-a rămas numele în amintirile mele - a fost un balsam. A apărut de nicăieri, singur-singurel, și ne-am împrietenit din prima secundă. 

Gara Alexandria

2010, gara Alexandria

Zăpadă ca cea din 2010 nu mai văzusem de mult în Alexandria. Pentru mine, zăpada a fost dintotdeauna un prilej de exuberanță, așa că ieșeam la plimbare de fiecare dată când ningea. Zi sau noapte.

Era un început de februarie geros și ne-am plimbat prin zăpadă - în multe locuri neatinsă - vreo 3 ore prin împrejurimile orașului. Țin minte că erau porțiuni în care mă afundam în omăt mult peste genunchi.

Zăpadă din aia care scârțâie sub picior, pufoasă și un pic sclipicioasă în soare. Ca-n amintirile de săniuș din copilărie, când am fi vrut să ne lase ai noștri să viețuim o vreme afară - pe și pe lângă nămeți. Eventual într-o cazemată improvizată în zăpadă.

La întoarcere, am trecut prin gară. Trenul oprit m-a făcut să simulez plecarea într-o călătorie. O călătorie imaginară cu un transiberian bine încălzit. Cu vin fiert disponibil la vagonul restaurant, sau măcar ceai cu câteva picături de votcă - nelipsită, cu siguranță, din catering-ul rusesc.

Împrejurimile Alexandriei

2011, împrejurimile Alexandriei

Frumusețea de mânz din poză mi-a atras atenția de la distanță. Mi-am dorit mult să-l văd de aproape și să-l mângâi. De-a lungul timpului, am mângâiat mulți, foarte mulți câini întâlniți în cale, câteva pisici și chiar doi măgăruși, dar căluți nu mai mângâiasem. Poate în copilărie, dar nu-mi amintesc.

A durat minute bune până când m-am apropiat fără ca mânzul să se retragă. Recunosc că mi-era și un pic teamă de iapa mamă. De instinctul ei de a-și apăra puiul, mai bine zis.

A fost o bucurie imensă nu doar mângâierea în sine, ci faptul că amândoi îmi simțiseră, cumva, bunele intenții și îmi acceptaseră apropierea. 

Pe Vedea în jos

2012, pe Vedea în jos

Pe un mal frumos ... Cu pâlcuri răzlețe de copaci care atrăgeau multe specii de păsări. În aval de podul de pe drumul european ce leagă Alexandria de București.

În ziua aia, unul din pâlcuri dispăruse, așa cum aveau să dispară și celelalte, rând pe rând. Copacii fuseseră tăiați și o parte din ei rămăseseră acolo, lângă cioturile deprimante. Poate că erau prea bătrâni ca să li se mai dea o șansă. Nu știu, nu mă pricep la strategii forestiere. 

Știu doar că am văzut mai multe pupeze - păsări moțate ca cea din teiul lui Creangă - zburând buimace pe lângă fostele cuiburi rămase în copacii doborâți.

A fost o zi foarte tristă, de care mi-am amintit recent, pe când îi citeam băiețelului meu despre cum i-a întors din drum Țup cea isteață și curajoasă pe tăietorii de lemne din cartea lui Alex Donovici.

Bucurie de mai

2013, bucurie de mai 

Iată-mă din nou în Pădurea Vedea - [ce vreți, e singura pe care o avem în oraș] - într-un legănel care nu mai există acum, pentru că spațiile de joacă au fost modernizate. 

Eram la finalul unei zile splendide cu ore întregi de plimbare pe jos, peste câmpuri. Ăsta era primul motiv pentru care zâmbeam atât de fericită. Al doilea era că lângă mine, într-un legănel identic, se așezase un prieten drag, venit de departe, tovarășul nostru de plimbare. Iar al treilea [și respiram ușurată că spontaneitatea mea riscantă nu mă pusese într-o postură stânjenitoare] era că încăpusem în leagănul de copil, uraaaa!

Spre Fereastra Zmeilor

2014, spre Fereastra Zmeilor

Despre peisajele superbe din Făgăraș vă voi vorbi, poate, altădată. Acum vreau să vă împărtășesc doar extraordinara stare de bine pe care mi-o dă muntele. Nu numai mie, de altfel. Eu doar teoretizez mai mult.

Un amestec de adrenalină - sau endorfine, mai degrabă, de la efortul fizic intens și varietatea de stimuli - cu tihnă și senzație de libertate și de posibilități infinite. 

Prin Oradea

2014, prin Oradea

Oradea nu e doar un oraș foarte frumos, e orașul în care locuiește prietenul drag din legănelul nevăzut de mai devreme.

În 2014 ne-am răsfățat cu un sejur de câteva zile la prietenul nostru, care ne-a fost și gazdă și ghid de zile mari. Am descoperit împreună, la pas, zone superbe din oraș, cu repere istorice și culturale memorabile. 

Îmi aduc aminte că centrul vechi fusese proaspăt reabilitat și am remarcat, pe lângă inspiratele dale de piatră și iluminatul din paviment, ornamente de tip blazon sau cu aer medieval pe multe accesorii tipic urbane. 

Pinic în trei la Izvorul Rece

2015, pinic la Izvorul Rece

Nu-mi prea mai găsesc cuvintele, ceea ce rar mi se întâmplă. Mă uit la poză și retrăiesc atâtea emoții și senzații pe care numai atingerea copilului tău ți le pot trezi .... Mi-e greu să vorbesc în două paragrafe despre cât de schimbată era lumea mea ... Așa că doar o să descriu puțin momentul.

Era o duminică superbă de octombrie și ieșisem pentru prima oară cu băiețelul nostru de 4 luni la un picnic. Nu că asta ar fi însemnat pentru el vreo schimbare de dietă. Tot mami era de bază. 

Partea frumoasă cu lacul și copacii umbroși de pe mal nu se vede în poza făcută de la distanță, într-un moment în care îi cântam lui Vladimir. Cu mult drag. Nu mai știu dacă „Somewhere over the rainbow” sau „Mociriță cu trifoi”, cântece dulci cu efect garantat de liniștire. 

Plaja Corbu

2017, plaja Corbu

Prima ieșire la mare a lui Vladimir, pentru câteva zile, la sfârșit de mai, la Năvodari. Unde configurația plajei este perfectă pentru vacanțele cu copii. Porțiune lată cu apă de mică adâncime și nisip fin, fără stâncile care apar pe măsură ce mergi spre Vama Veche. Plus grad scăzut de poluare a apei. Nu degeaba au făcut tabăra acolo pe vremuri. 

Mergeam des pe plaja Corbu, care, la vremea aia, cel puțin, avea farmecul locurilor promordiale, în care poți să-ți auzi gândurile care te reprezintă cu adevărat. 

La doi ani, băiețelul meu vorbea deja binișor, așa că discuțiile cu el erau foarte plăcute. Suntem amândoi super vorbăreți și avem același imens apetit pentru detalii, comentarii și presupuneri despre nimic și tot.

 

Am terminat cu pozele povestite. Varianta „în adidași”, preferata mea.
O să caut cândva și câteva poze pe tocuri.  

În adidași

În adidași

984

Am înșirat mai jos douăzeci de poze povestite.

Despre întâmplări și stări de neuitat trăite mergând pe jos prin România pitorească. Sau, mai bine zis, prin câteva din locurile pitorești [evidente sau discrete] din România.

 

Cabana Cuca

2007, Cabana Cuca

Eram în masivul Iezer-Păpușa, gata de plecare într-o mult așteptată drumeție, și mă amuzam făcând, atât cât mă pricepeam, pe Păpușa din Iezer. Ale tinereții valuri ... Bine, cred că și bravam un pic înainte să plec la drum, cu o ghiulea de rucsac, pe un traseu de anduranță.

Mal împădurit pe valea Teleormanului

2007, mal împădurit pe valea Teleormanului

„Hai, te rog, mai repede, că-mi vine să clipesc!”

Plus că voiam să mă întorc la explorările mele de cercetașă. Tocmai ce văzusem de aproape, pentru prima oară în viață, o cârtiță!

Barajul Vidraru

2007, Barajul Vidraru

Observ acum în stângăcia cu care pozez un aer de „Tânăr și neliniștit”.

Lipsește, însă, piesa de rezistență: părul fâlfâind în vânt [respectiv în curentul de aer generat de ventilatorul din studioul de filmare], singurul element dinamic, de altfel, din alura „neliniștiților” încremeniți și afectați.

Pădurea Vedea din Alexandria

2007, Pădurea Vedea din Alexandria

Țin minte că tocmai mă întorsesem din Olanda, dintr-o deplasare de o săptămână ca interpret [Fularul roșu îmi devenise tare drag pentru că era un cadou cu logo-ul provinciei Overijssel].

O săptămână fantastică - cu vizite în locuri uimitoare intrate în patrimoniul UNESCO și amenajări hidrotehnice prezentate pe Discovery Channel.

După temperaturile blânde tipice pentru iernile olandeze - cu iarbă verde și frunze ruginii, zăpada abundentă de la noi mi se părea de-a dreptul mirifică.

De veghe în lanul de rapiță

2008, de veghe în lanul de rapiță

Cicoarea din păr nu e o [doar] o cochetărie spontană, ci o stare. Mi se pare că e floarea perfectă, exuberantă și minimalistă în același timp.

Pentru mine, libertatea are culoarea albastră. Cu cicoare-n păr, simt eterica nesfârșire cicorie a cerului.

La poalele Pietrei Craiului

2008, la poalele Pietrei Craiului

Privirea de cățeluș nostalgic era, de fapt, de la frig.

"Știu că trebuie să punem cortul, dar mai stau un pic la căldurică."

Abia ajunsesem la Sătic, un loc frumos și tihnit la poale de munte, unde am mers ani de-a rândul în vacanțe cu cortul. Mi-au rămas multe amintiri luminoase cu prieteni dragi: povești la cafeluțe la ibric pe vatră, focuri de tabără și trasee spectaculoase spre creastă. Plus licurici la ceas de seară pe drumul spre izvor și o întâlnire cu o ursoaică și doi ursuleți la doar câțiva metri de noi pe unul din trasee!

Plaja Vadu

2008, plaja Vadu

Tot cu cortul, la mare de data asta.

Mi se bulucesc în gând momente superbe din zilele și nopțile petrecute atât de aproape de mare. Șipot și vuiet, turcoaz, gri și kaki, spume și luciu de oglindă. 

Dimineața mă trezeam ca-ntr-un vis și priveam din cort, în dulce buimăceală, valurile și pescărușii, la doar câțivi metri de mine. Ascultam - atunci ca și acum - cu mare plăcere Taxi. La Vadu am făcut o pasiune pentru „Ai închis marea în ochi / În ochii mari” și țin minte cum fredonam încântată: Am închis marea în cort / În cortul mic ...

Aici pe înserat, cu privirea mea de poetă - mă rog, prozatoare în devenire ...

Zăpadă de mai în Bucegi

2009, zăpadă de mai în Bucegi

Într-un însorit weekend de mai, pe când mașina ni se odihnea în service, ne-am îmbarcat într-o mini-expediție în stil studențesc. 

Îmbarcat e un fel de a spune, pentru că am mers cu .... microbuzul [până la București] și cu ... trenul [din Gara de Nord, cea plină de amintiri cu planuri de drumeții și cu arome dulci de Panipat]. Ca-n tinerețile fără mașină, dar cu multă adrenalină. Cu dor de ducă în miez de noapte și bagaj încropit în zori.  

Eu m-așteptam să regăsesc atmosfera aia efervescentă de aventură tinerească. Speram să aud chicoteli, să surprind ocheade și frânturi de discuții aprinse. Iar la cabană să ne topim în nostalgii în cântec de chitară. N-a fost deloc așa. Trenurile s-au modernizat, dar oamenii s-au îndepărtat, aplecați în tăcere peste ecranele hipnotizante ale mobilelor. 

Din fericire pentru tonus, peisajele au rămas la fel de frumoase, iar zăpada de mai a fost un mare bonus!

Remember Padina

2009, remember Padina

Am urcat cu telecabina de la Bușteni la Babele, pentru că Jepii Mici erau închiși din cauza zăpezii, iar pe cei mari traseul era prea lung și ne-ar fi prins întunericul. Am mers însă pe platou câteva ore tihnite și foarte frumoase, trecând prin Peștera spre Padina.

La 14 ani de la prima noastră drumeție la Padina, am redescoperit tihna rustică a cabanelor comuniste. Restaurantul cu bârne groase de lemn era neschimbat ca design și la fel de primitor, iar ciorbița ieftină, cu ardei iute alături, pe farfurie, la fel de bună.

Ne-am întors pe jos, pe Jepii Mari, am ajuns epuizați și cu întârziere în gară și am pierdut trenul, ceea ce însemna că era pierdut și ultimul microbuz spre casă. Am sunat un prieten cu care nu ne văzusem de o veșnicie și care ne-a găzduit peste noapte în București. Superbă revedere, în stil studențesc!

Munții Retezat

2010, Munții Retezat

Dacă ar fi să definesc Retezatul într-un singur cuvânt, aș spune luxuriant. [Cel puțin după standardele românești și până în zona de gol alpin, unde e făcută poza.] Mușchi mustos la umbra copacilor, ciuperci spectaculos de mari și viu colorate. 

Planul era să facem o expediție de 3 zile pe creastă și să vizităm lacurile glaciare. Dar nu ne-a ieșit. În rezervația Retezat nu poți merge cu mașina decât până la un punct. Drumul cu rucsacurile super grele ne-a scos sufletul și nu am găsit locuri de cazare la cabana care ar fi trebuit să fie primul loc de popas. 

Am înnoptat în cort, și a fost dur, doar cu sacii de dormit. La propriu. Ne-a pierit cheful de expediție și am făcut o frumoasă drumeție dus-întors până la Lacul Lia, la aproape 2000 de metri.

Ne-am răsfățat, în schimb, cu încă o noapte la castelul Kendeffy, la Sântămăria Orlea, unde petrecusem noaptea de dinaintea urcușului. Construit în 1782, castelul devenit hotel nu are multe stele, dar e impunător și misterios și îmbie la reverii medievale. 

Birdwatching în Pădurea Vedea

2010, birdwatching în Pădurea Vedea

Nu pot să înțeleg cum până pe la vreo 30 de ani nu prea vedeam nicio pasăre, în afară de porumbei, vrăbii și ciori. A, și berze, normal că n-aveam cum să le ratez.

Sunt atât de multe specii, mici și mari, drăgălașe sau impunătoare, discrete sau spectaculoase prin colorit și ciripit. Oriunde, inclusiv la șes, în zone aparent banale. Inclusiv în împrejurimile Alexandriei.

Aici priveam cu încântare o dumbrăveancă - singura nesperioasă, care ne-a îngăduit să o privim îndelung și îndeaproape. 

Dumbrăveanca este o pasăre migratoare, de talie medie [cam cât o stăncuță], cu un colorit splendid, intens, predominant albastru - de la cyan la cobalt - și porțiuni cărămizii.  

Peste câmpuri, lângă Alexandria

2010, peste câmpuri, lângă Alexandria

A fost o zi pe care n-o voi uita niciodată. Era început de noiembrie, dacă puteți să credeți, judecând după mâneca scurtă. Era ziua în care murise Adrian Păunescu și recunosc că eram extraordinar de tristă.

Mă gândeam cum se simt în carne versurile păunesciene și cât de puternic a fost fenomenul Flacăra. Mă trezeam fredonând „Spune-mi pădure cu frunza rară” și suferința se dubla, cu gândul la vocea răscolitoare a Tatianei Stepa, care părăsise și ea pentru totdeauna lumea asta cu un an înainte.

Junioru' - că așa i-a rămas numele în amintirile mele - a fost un balsam. A apărut de nicăieri, singur-singurel, și ne-am împrietenit din prima secundă. 

Gara Alexandria

2010, gara Alexandria

Zăpadă ca cea din 2010 nu mai văzusem de mult în Alexandria. Pentru mine, zăpada a fost dintotdeauna un prilej de exuberanță, așa că ieșeam la plimbare de fiecare dată când ningea. Zi sau noapte.

Era un început de februarie geros și ne-am plimbat prin zăpadă - în multe locuri neatinsă - vreo 3 ore prin împrejurimile orașului. Țin minte că erau porțiuni în care mă afundam în omăt mult peste genunchi.

Zăpadă din aia care scârțâie sub picior, pufoasă și un pic sclipicioasă în soare. Ca-n amintirile de săniuș din copilărie, când am fi vrut să ne lase ai noștri să viețuim o vreme afară - pe și pe lângă nămeți. Eventual într-o cazemată improvizată în zăpadă.

La întoarcere, am trecut prin gară. Trenul oprit m-a făcut să simulez plecarea într-o călătorie. O călătorie imaginară cu un transiberian bine încălzit. Cu vin fiert disponibil la vagonul restaurant, sau măcar ceai cu câteva picături de votcă - nelipsită, cu siguranță, din catering-ul rusesc.

Împrejurimile Alexandriei

2011, împrejurimile Alexandriei

Frumusețea de mânz din poză mi-a atras atenția de la distanță. Mi-am dorit mult să-l văd de aproape și să-l mângâi. De-a lungul timpului, am mângâiat mulți, foarte mulți câini întâlniți în cale, câteva pisici și chiar doi măgăruși, dar căluți nu mai mângâiasem. Poate în copilărie, dar nu-mi amintesc.

A durat minute bune până când m-am apropiat fără ca mânzul să se retragă. Recunosc că mi-era și un pic teamă de iapa mamă. De instinctul ei de a-și apăra puiul, mai bine zis.

A fost o bucurie imensă nu doar mângâierea în sine, ci faptul că amândoi îmi simțiseră, cumva, bunele intenții și îmi acceptaseră apropierea. 

Pe Vedea în jos

2012, pe Vedea în jos

Pe un mal frumos ... Cu pâlcuri răzlețe de copaci care atrăgeau multe specii de păsări. În aval de podul de pe drumul european ce leagă Alexandria de București.

În ziua aia, unul din pâlcuri dispăruse, așa cum aveau să dispară și celelalte, rând pe rând. Copacii fuseseră tăiați și o parte din ei rămăseseră acolo, lângă cioturile deprimante. Poate că erau prea bătrâni ca să li se mai dea o șansă. Nu știu, nu mă pricep la strategii forestiere. 

Știu doar că am văzut mai multe pupeze - păsări moțate ca cea din teiul lui Creangă - zburând buimace pe lângă fostele cuiburi rămase în copacii doborâți.

A fost o zi foarte tristă, de care mi-am amintit recent, pe când îi citeam băiețelului meu despre cum i-a întors din drum Țup cea isteață și curajoasă pe tăietorii de lemne din cartea lui Alex Donovici.

Bucurie de mai

2013, bucurie de mai 

Iată-mă din nou în Pădurea Vedea - [ce vreți, e singura pe care o avem în oraș] - într-un legănel care nu mai există acum, pentru că spațiile de joacă au fost modernizate. 

Eram la finalul unei zile splendide cu ore întregi de plimbare pe jos, peste câmpuri. Ăsta era primul motiv pentru care zâmbeam atât de fericită. Al doilea era că lângă mine, într-un legănel identic, se așezase un prieten drag, venit de departe, tovarășul nostru de plimbare. Iar al treilea [și respiram ușurată că spontaneitatea mea riscantă nu mă pusese într-o postură stânjenitoare] era că încăpusem în leagănul de copil, uraaaa!

Spre Fereastra Zmeilor

2014, spre Fereastra Zmeilor

Despre peisajele superbe din Făgăraș vă voi vorbi, poate, altădată. Acum vreau să vă împărtășesc doar extraordinara stare de bine pe care mi-o dă muntele. Nu numai mie, de altfel. Eu doar teoretizez mai mult.

Un amestec de adrenalină - sau endorfine, mai degrabă, de la efortul fizic intens și varietatea de stimuli - cu tihnă și senzație de libertate și de posibilități infinite. 

Prin Oradea

2014, prin Oradea

Oradea nu e doar un oraș foarte frumos, e orașul în care locuiește prietenul drag din legănelul nevăzut de mai devreme.

În 2014 ne-am răsfățat cu un sejur de câteva zile la prietenul nostru, care ne-a fost și gazdă și ghid de zile mari. Am descoperit împreună, la pas, zone superbe din oraș, cu repere istorice și culturale memorabile. 

Îmi aduc aminte că centrul vechi fusese proaspăt reabilitat și am remarcat, pe lângă inspiratele dale de piatră și iluminatul din paviment, ornamente de tip blazon sau cu aer medieval pe multe accesorii tipic urbane. 

Pinic în trei la Izvorul Rece

2015, pinic la Izvorul Rece

Nu-mi prea mai găsesc cuvintele, ceea ce rar mi se întâmplă. Mă uit la poză și retrăiesc atâtea emoții și senzații pe care numai atingerea copilului tău ți le pot trezi .... Mi-e greu să vorbesc în două paragrafe despre cât de schimbată era lumea mea ... Așa că doar o să descriu puțin momentul.

Era o duminică superbă de octombrie și ieșisem pentru prima oară cu băiețelul nostru de 4 luni la un picnic. Nu că asta ar fi însemnat pentru el vreo schimbare de dietă. Tot mami era de bază. 

Partea frumoasă cu lacul și copacii umbroși de pe mal nu se vede în poza făcută de la distanță, într-un moment în care îi cântam lui Vladimir. Cu mult drag. Nu mai știu dacă „Somewhere over the rainbow” sau „Mociriță cu trifoi”, cântece dulci cu efect garantat de liniștire. 

Plaja Corbu

2017, plaja Corbu

Prima ieșire la mare a lui Vladimir, pentru câteva zile, la sfârșit de mai, la Năvodari. Unde configurația plajei este perfectă pentru vacanțele cu copii. Porțiune lată cu apă de mică adâncime și nisip fin, fără stâncile care apar pe măsură ce mergi spre Vama Veche. Plus grad scăzut de poluare a apei. Nu degeaba au făcut tabăra acolo pe vremuri. 

Mergeam des pe plaja Corbu, care, la vremea aia, cel puțin, avea farmecul locurilor promordiale, în care poți să-ți auzi gândurile care te reprezintă cu adevărat. 

La doi ani, băiețelul meu vorbea deja binișor, așa că discuțiile cu el erau foarte plăcute. Suntem amândoi super vorbăreți și avem același imens apetit pentru detalii, comentarii și presupuneri despre nimic și tot.

 

Am terminat cu pozele povestite. Varianta „în adidași”, preferata mea.
O să caut cândva și câteva poze pe tocuri.  

Pentru a vă asigura o experiență de navigare plăcută și personalizată, folosim cookies.

Vă garantăm că datele dvs. sunt în deplină siguranță și că prelucrarea acestora se desfășoară în conformitate cu Directiva (UE) 2002/58/EC (E-Privacy) și cu Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR).

Înainte de a continua navigarea, vă rugăm să citiți și să înțelegeți Politica de confidențialitate și Politica de cookies.

Confirmând "Da, accept toate", acceptați folosirea categoriilor de cookies enumerate anterior. Alternativ, vă puteți configura preferințele, accesând "Modificare setări cookies".

Modificare setări cookies