Vă mărturisesc că aș fi vrut să scriu o poezie pentru băiețelul meu de Ziua Copilului, dar numai ideea și mă emoționează peste fire. Am încercat și în gând, am încercat și așezată la birou, gata să scot din taste primele versuri, dar m-au asaltat buclucașe lacrimi-instant.

- Te rog, mami, nu intra! Am o surpriză pentru tine, dar mai durează!

Nici n-aveam de gând să intru în dormitor, eram doar în trecere spre birou, ca să-mi pun mobilul la încărcat.

Sunt încântată și onorată să mă alătur echipei lui Ionuț Iamandi, cu un buchet de cugetări despre dezvoltare personală, într-o revistă culturală de prestigiu.

Asta spuneau privirile noastre când l-am scos pe puiul de om din scoică și l-am pus în pătuțul confortabil, instalat în ceea ce până în secunda aia fusese dormitorul matrimonial. Acum era dormitorul mamei și al copilului. Lucrurile chiar se întâmplau. Totul era aievea.

Toată agitația recentă legată de Covid mi-a amintit de o o viziune ciudată, dar incitantă, zic eu, pe care am avut-o anul trecut, cu vreo două săptămâni înainte să aflăm de pandemie în România. Nimic paranormal, doar un scenariu care mi s-a derulat în minte plecând de la două discuții într-un grup de cunoștințe.

Ca de fiecare dată, nu mai are răbdare să mă aștepte și o zbughește pe scări. Mi-a promis că nu iese din bloc fără mine, dar sunt în alertă și, dacă aud zgomot de ușă deschisă, cobor și eu fuguța după el. Trei etaje.

Am citit ieri cu stupoare că Parlamentul European a interzis folosirea cuvintelor „mamă” și „tată” în instituțiile publice. Nu vreau să îngroș rândurile celor care vehiculează știri nefondate sau aproximative, așa că am căutat în vreo 3-4 articole denumirea exactă a ghidului lingvistic în cauză.

„Și-i făcură cu toții Reginei o plecăciune atât de adâncă, încât aproape stăteau în cap.”

Era vorba despre regina șoarecilor de câmp din Vrăjitorul din Oz. Îi citesc băiețelului meu câte ceva în fiecare dimineață la micul dejun, înainte de a merge la grădiniță.

Emoția pe care a adus-o în casă băiețelul meu în toată perioada asta de celebrare a feminității m-a făcut să mă întorc în trecut și să revăd cu ochi de femeie fetița care am fost cândva. Am avut nocorocul să cresc în primii zece de viață într-o casă veselă dintr-o comună din Teleorman, într-o familie mare, cu patru generații: eu, părinții, bunicii și străbunica.

Mi-am pus mărțișor în piept, măi, 
„Să fiu ochioasă, năbădăioasă,
Să se-mbulzească şi să mă iubească băieţii.”

„Pe toți nămeții! Ai avut dreptate, mami.”

Asta însemna că a căzut, până la urmă, de pe troianul adunat pe marginea aleii. Îl rugasem să nu mai meargă pe creasta de zăpadă, sau măcar să țopăie mai puțin …

Aseară căutam niște chițibușuri prin supermarket. Eu, șervețele de masă colorate, iar băiețelul meu, ceva de ronțăit pentru Rex, câinele bunicii.

- Mami, fii atentă! Ce-i asta?