Plecăciunea fără cap dăunează grav echilibrului
„Și-i făcură cu toții Reginei o plecăciune atât de adâncă, încât aproape stăteau în cap.”
Era vorba despre regina șoarecilor de câmp din Vrăjitorul din Oz. Îi citesc băiețelului meu câte ceva în fiecare dimineață la micul dejun, înainte de a merge la grădiniță.
În drăgălășenia de basm a acestei scene, am simțit o savuroasă picătură de satiră. Sau poate a existat doar în mintea mea. Oricum ar fi fost, m-am trezit râzând cu poftă.
Băiețelul meu, care cu greu stă locului în timpul mesei, a profitat de moment și s-a ridicat încântat, ca să-mi facă o demonstrație.
- Adică așa?
Și a făcut o plecăciune stângace, după care a pus mâinile pe podea și a încercat să imite [aproape] statul în cap. În impetuozitatea momentului, s-a dezechilibrat și era gata-gata să cadă.
Cred că mai clar de atât nu putea să fie jucată scena asta.
Excesul de supunere ne poate face să cădem în nas! Oricare ar fi impulsul care ne îndoaie - admirație, comoditate sau oportunism. Că nici arta asta a supunerii nu e fără cap. Și nu e pentru oricine.
M-am întors la cafeluța mea cu mult lapte și la lumea senină a lui Dorothy, în timp ce băiețelul meu își continua liniștit micul dejun. M-am trezit cântând – printr-o veselă întoarcere în copilărie - refrenul de pe discul cu aventurile din cartea lui Frank Baum, realizat în stilul teatrului radiofonic al anilor ‘80.
Cărare, cărare, bătută de soare,
Cărare frumoasă, din piatră lucioasă,
Du-mă-n depărtări,
Către alte zări,
Spre un țărm frumos ...
Suna așa de seducător versul cu țărmul frumos, cu misterioasa mare nevăzută de dincolo de el, încât am simțit gust de briză sărată în timp ce cântam. Mai mult chiar, m-am trezit fredonând cu „la-la-la”-uri în loc de „stăpânit de Oz”.
Mi se pare tare drăguț ca măcar în imaginație să fim nestăpâniți.
Din aceeași categorie:
Plecăciunea fără cap dăunează grav echilibrului
„Și-i făcură cu toții Reginei o plecăciune atât de adâncă, încât aproape stăteau în cap.”
Era vorba despre regina șoarecilor de câmp din Vrăjitorul din Oz. Îi citesc băiețelului meu câte ceva în fiecare dimineață la micul dejun, înainte de a merge la grădiniță.
În drăgălășenia de basm a acestei scene, am simțit o savuroasă picătură de satiră. Sau poate a existat doar în mintea mea. Oricum ar fi fost, m-am trezit râzând cu poftă.
Băiețelul meu, care cu greu stă locului în timpul mesei, a profitat de moment și s-a ridicat încântat, ca să-mi facă o demonstrație.
- Adică așa?
Și a făcut o plecăciune stângace, după care a pus mâinile pe podea și a încercat să imite [aproape] statul în cap. În impetuozitatea momentului, s-a dezechilibrat și era gata-gata să cadă.
Cred că mai clar de atât nu putea să fie jucată scena asta.
Excesul de supunere ne poate face să cădem în nas! Oricare ar fi impulsul care ne îndoaie - admirație, comoditate sau oportunism. Că nici arta asta a supunerii nu e fără cap. Și nu e pentru oricine.
M-am întors la cafeluța mea cu mult lapte și la lumea senină a lui Dorothy, în timp ce băiețelul meu își continua liniștit micul dejun. M-am trezit cântând – printr-o veselă întoarcere în copilărie - refrenul de pe discul cu aventurile din cartea lui Frank Baum, realizat în stilul teatrului radiofonic al anilor ‘80.
Cărare, cărare, bătută de soare,
Cărare frumoasă, din piatră lucioasă,
Du-mă-n depărtări,
Către alte zări,
Spre un țărm frumos ...
Suna așa de seducător versul cu țărmul frumos, cu misterioasa mare nevăzută de dincolo de el, încât am simțit gust de briză sărată în timp ce cântam. Mai mult chiar, m-am trezit fredonând cu „la-la-la”-uri în loc de „stăpânit de Oz”.
Mi se pare tare drăguț ca măcar în imaginație să fim nestăpâniți.
Din aceeași categorie: