Cagula antifrig

Cagula antifrig

26 martie 2021150

Ca de fiecare dată, nu mai are răbdare să mă aștepte și o zbughește pe scări. Mi-a promis că nu iese din bloc fără mine, dar sunt în alertă și, dacă aud zgomot de ușă deschisă, cobor și eu fuguța după el. Trei etaje.

De vreo două săptămâni, și-a făcut un obicei nou. Nu mă mai așteaptă lângă ușă, pregătit să o deschidă, dintr-o fandare cu încordare voinicească.

Se ghemuiește la rădăcina scării, într-o zonă cu unghi închis unde nu-l văd de pe trepte. Când la intrarea din față, când la cea din spate. Rareori nimeresc din prima. Așa e frumos când te grăbești! Să te joci „de-a v-ați-a” bănănăind prin bloc. 

Îl găsesc, chicotim puțin și dau să ies din scară. 

- Eu, eu! Eu deschid! 

Și-l las să deschidă el, ca să ne tihnească dimineața. Am pus piciorul în prag de vreo câteva ori și am deschis eu, ca să câștigăm timp, dar a fost urâcios tot drumul.

De data asta am avut noroc că n-a fost niciun teanc de reviste promo lângă ușă. Că mai stăteam vreo câteva minute să vedem ce se mai dă pe cupoane. Și musai lua un exemplar cu el la grădiniță, „ca să vadă și fetele”.

S-a oprit, în schimb, „doar puțin”, ca să mai analizeze [a milioana oară] cum se mișcă în lateral țâmburușul ăla care închide și deschide ușile cu interfon. 

Ieșim [în sfârșit!] și facem primii pași. Îl iau de mână și nu se smucește. Cele aproximativ 10 minute de mers la grădiniță sunt singurele momente, în afară de traversarea străzii și trecerea prin parcări, în care acceptă să-l iau de mână. Poate pentru că n-are încă toate motoarele pornite. De pe la doi ani a început să vrea să zburde de unul singur, ca un mânz, pe lângă sau pe la distanță de noi.

Îmi spune că-i e „frig la obraji” și îi scot gulerul înalt, altminteri rulat, al tricoului și i-l trag peste bărbie. Îl văd că zâmbește încântat și-și ridică gulerul cât de mult poate, până deasupra nasului. Cum avea și căciulă, doar ochii i se mai vedeau.

- Parcă ai cagulă, îi zic amuzată.

- Ca cine? întreabă el curios. 

„Ca Bulă când îl strigă maică-sa exasperată, printre dinți, trăgându-l brusc de mână ca să se potolească”, mi-a venit să-i răspund. Râdeam de nu mă puteam opri, dar ca să nu creadă copilul că-l iau peste picior, i-am zis, temperându-mi hohotele: 

- Vorbești serios? Chiar nu ți-am zis de „cagulă”?

- Da' cine-i Gulă? insistă copilul, cu o fețișoară adorabil de intrigată.

L-am liniștit spunându-i că e normal să nu știe ce-i aia o cagulă. I-am explicat și a început și el să râdă. Văzându-l relaxat, am scos din sertarul cu perle o scenă de când era el mai mititel.

- Asta a fost ca poanta cu maidanezu', am adăugat cu un aer complice.

- Ce maidanez? Mi-am dat seama că nu și-o amintea, așa că i-am povestit-o.

Avea vreo trei ani și, trecând pe lângă un câine care ne-a urmat vesel câtiva pași, a insistat să ne oprim și să-l mângâiem. Mă bucur că-i plac câinii și că se împrietenește ușor cu ei, dar cu cei fără stăpân sunt mai prudentă.

- Hai să-l ocolim, că e maidanez și nu știm cum reacționează.

Și copilul mă întrebase candid:

- Ce înseamnă „danez”?

Cu așa veselie pe drum, l-aș duce și de două ori la grădiniță dimineața. Pe post de terapie pentru astenie.

 

 Din aceeași categorie

Din aceeași categorie:

Armistițiu cu bilețele

Pe toți nămeții!

Bagheta cu fulgi

Plecăciunea fără cap dăunează grav echilibrului

Cagula antifrig

Cagula antifrig

26 martie 2021150

Ca de fiecare dată, nu mai are răbdare să mă aștepte și o zbughește pe scări. Mi-a promis că nu iese din bloc fără mine, dar sunt în alertă și, dacă aud zgomot de ușă deschisă, cobor și eu fuguța după el. Trei etaje.

De vreo două săptămâni, și-a făcut un obicei nou. Nu mă mai așteaptă lângă ușă, pregătit să o deschidă, dintr-o fandare cu încordare voinicească.

Se ghemuiește la rădăcina scării, într-o zonă cu unghi închis unde nu-l văd de pe trepte. Când la intrarea din față, când la cea din spate. Rareori nimeresc din prima. Așa e frumos când te grăbești! Să te joci „de-a v-ați-a” bănănăind prin bloc. 

Îl găsesc, chicotim puțin și dau să ies din scară. 

- Eu, eu! Eu deschid! 

Și-l las să deschidă el, ca să ne tihnească dimineața. Am pus piciorul în prag de vreo câteva ori și am deschis eu, ca să câștigăm timp, dar a fost urâcios tot drumul.

De data asta am avut noroc că n-a fost niciun teanc de reviste promo lângă ușă. Că mai stăteam vreo câteva minute să vedem ce se mai dă pe cupoane. Și musai lua un exemplar cu el la grădiniță, „ca să vadă și fetele”.

S-a oprit, în schimb, „doar puțin”, ca să mai analizeze [a milioana oară] cum se mișcă în lateral țâmburușul ăla care închide și deschide ușile cu interfon. 

Ieșim [în sfârșit!] și facem primii pași. Îl iau de mână și nu se smucește. Cele aproximativ 10 minute de mers la grădiniță sunt singurele momente, în afară de traversarea străzii și trecerea prin parcări, în care acceptă să-l iau de mână. Poate pentru că n-are încă toate motoarele pornite. De pe la doi ani a început să vrea să zburde de unul singur, ca un mânz, pe lângă sau pe la distanță de noi.

Îmi spune că-i e „frig la obraji” și îi scot gulerul înalt, altminteri rulat, al tricoului și i-l trag peste bărbie. Îl văd că zâmbește încântat și-și ridică gulerul cât de mult poate, până deasupra nasului. Cum avea și căciulă, doar ochii i se mai vedeau.

- Parcă ai cagulă, îi zic amuzată.

- Ca cine? întreabă el curios. 

„Ca Bulă când îl strigă maică-sa exasperată, printre dinți, trăgându-l brusc de mână ca să se potolească”, mi-a venit să-i răspund. Râdeam de nu mă puteam opri, dar ca să nu creadă copilul că-l iau peste picior, i-am zis, temperându-mi hohotele: 

- Vorbești serios? Chiar nu ți-am zis de „cagulă”?

- Da' cine-i Gulă? insistă copilul, cu o fețișoară adorabil de intrigată.

L-am liniștit spunându-i că e normal să nu știe ce-i aia o cagulă. I-am explicat și a început și el să râdă. Văzându-l relaxat, am scos din sertarul cu perle o scenă de când era el mai mititel.

- Asta a fost ca poanta cu maidanezu', am adăugat cu un aer complice.

- Ce maidanez? Mi-am dat seama că nu și-o amintea, așa că i-am povestit-o.

Avea vreo trei ani și, trecând pe lângă un câine care ne-a urmat vesel câtiva pași, a insistat să ne oprim și să-l mângâiem. Mă bucur că-i plac câinii și că se împrietenește ușor cu ei, dar cu cei fără stăpân sunt mai prudentă.

- Hai să-l ocolim, că e maidanez și nu știm cum reacționează.

Și copilul mă întrebase candid:

- Ce înseamnă „danez”?

Cu așa veselie pe drum, l-aș duce și de două ori la grădiniță dimineața. Pe post de terapie pentru astenie.

 

 Din aceeași categorie

Din aceeași categorie:

Armistițiu cu bilețele

Pe toți nămeții!

Bagheta cu fulgi

Plecăciunea fără cap dăunează grav echilibrului

Pentru a vă asigura o experiență de navigare plăcută și personalizată, folosim cookies.

Vă garantăm că datele dvs. sunt în deplină siguranță și că prelucrarea acestora se desfășoară în conformitate cu Directiva (UE) 2002/58/EC (E-Privacy) și cu Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR).

Înainte de a continua navigarea, vă rugăm să citiți și să înțelegeți Politica de confidențialitate și Politica de cookies.

Confirmând "Da, accept toate", acceptați folosirea categoriilor de cookies enumerate anterior. Alternativ, vă puteți configura preferințele, accesând "Modificare setări cookies".

Modificare setări cookies