Cagula antifrig
Ca de fiecare dată, nu mai are răbdare să mă aștepte și o zbughește pe scări. Mi-a promis că nu iese din bloc fără mine, dar sunt în alertă și, dacă aud zgomot de ușă deschisă, cobor și eu fuguța după el. Trei etaje.
De vreo două săptămâni, și-a făcut un obicei nou. Nu mă mai așteaptă lângă ușă, pregătit să o deschidă, dintr-o fandare cu încordare voinicească.
Se ghemuiește la rădăcina scării, într-o zonă cu unghi închis unde nu-l văd de pe trepte. Când la intrarea din față, când la cea din spate. Rareori nimeresc din prima. Așa e frumos când te grăbești! Să te joci „de-a v-ați-a” bănănăind prin bloc.
Îl găsesc, chicotim puțin și dau să ies din scară.
- Eu, eu! Eu deschid!
Și-l las să deschidă el, ca să-i priască dimineața. Am pus piciorul în prag de vreo câteva ori și am deschis eu, ca să câștigăm timp, dar am pierdut din voioșia de pe drum.
De data asta am avut noroc că n-a fost niciun teanc de reviste promo lângă ușă. Că mai stăteam vreo câteva minute să vedem ce se mai dă pe cupoane. Și musai lua un exemplar cu el la grădiniță, „ca să vadă și fetele”.
S-a oprit, în schimb, „doar puțin”, ca să mai analizeze cum se mișcă în lateral țâmburușul ăla care închide și deschide ușile cu interfon.
Ieșim [în sfârșit!] și facem primii pași. Îmi spune că-i e „frig la obraji” și îi scot gulerul înalt, altminteri rulat, al tricoului și i-l trag peste bărbie. Îl văd că zâmbește încântat și-și ridică gulerul cât de mult poate, până deasupra nasului. Cum avea și căciulă, doar ochii i se mai vedeau.
- Parcă ai cagulă, îi zic amuzată.
- Ca cine? întreabă el curios.
„Ca Bulă”, mi-a venit să-i răspund, plonjând involuntar cu gândul în umor autohton. Râdeam de nu mă puteam opri, dar ca să nu creadă copilul că a zis ceva caraghios, i-am zis, temperându-mi hohotele:
- Vorbești serios? Chiar nu ți-am zis de „cagulă”?
- Da' cine-i Gulă? insistă copilul, cu o fețișoară adorabil de intrigată.
L-am liniștit spunându-i că e normal să nu știe ce-i aia o cagulă. I-am explicat și a început și el să râdă. Văzându-l relaxat, am scos din sertarul cu perle o scenă de când era el mai mititel.
- Asta a fost ca poanta cu maidanezu', am adăugat cu un aer complice.
- Ce maidanez? Mi-am dat seama că nu și-o amintea, așa că i-am povestit-o.
Avea vreo trei ani și, trecând pe lângă un câine care ne-a urmat vesel câtiva pași, a insistat să ne oprim și să-l mângâiem. Mă bucur că-i plac câinii și că se împrietenește ușor cu ei, dar cu cei fără stăpân sunt mai prudentă.
- Hai să-l ocolim, că e maidanez și nu știm cum reacționează.
Și băiețelul meu mă întrebase candid:
- Ce înseamnă „danez”?
Cu așa veselie pe drum, l-aș duce și de două ori pe zi la grădiniță.
Din aceeași categorie:
Cagula antifrig
Ca de fiecare dată, nu mai are răbdare să mă aștepte și o zbughește pe scări. Mi-a promis că nu iese din bloc fără mine, dar sunt în alertă și, dacă aud zgomot de ușă deschisă, cobor și eu fuguța după el. Trei etaje.
De vreo două săptămâni, și-a făcut un obicei nou. Nu mă mai așteaptă lângă ușă, pregătit să o deschidă, dintr-o fandare cu încordare voinicească.
Se ghemuiește la rădăcina scării, într-o zonă cu unghi închis unde nu-l văd de pe trepte. Când la intrarea din față, când la cea din spate. Rareori nimeresc din prima. Așa e frumos când te grăbești! Să te joci „de-a v-ați-a” bănănăind prin bloc.
Îl găsesc, chicotim puțin și dau să ies din scară.
- Eu, eu! Eu deschid!
Și-l las să deschidă el, ca să-i priască dimineața. Am pus piciorul în prag de vreo câteva ori și am deschis eu, ca să câștigăm timp, dar am pierdut din voioșia de pe drum.
De data asta am avut noroc că n-a fost niciun teanc de reviste promo lângă ușă. Că mai stăteam vreo câteva minute să vedem ce se mai dă pe cupoane. Și musai lua un exemplar cu el la grădiniță, „ca să vadă și fetele”.
S-a oprit, în schimb, „doar puțin”, ca să mai analizeze cum se mișcă în lateral țâmburușul ăla care închide și deschide ușile cu interfon.
Ieșim [în sfârșit!] și facem primii pași. Îmi spune că-i e „frig la obraji” și îi scot gulerul înalt, altminteri rulat, al tricoului și i-l trag peste bărbie. Îl văd că zâmbește încântat și-și ridică gulerul cât de mult poate, până deasupra nasului. Cum avea și căciulă, doar ochii i se mai vedeau.
- Parcă ai cagulă, îi zic amuzată.
- Ca cine? întreabă el curios.
„Ca Bulă”, mi-a venit să-i răspund, plonjând involuntar cu gândul în umor autohton. Râdeam de nu mă puteam opri, dar ca să nu creadă copilul că a zis ceva caraghios, i-am zis, temperându-mi hohotele:
- Vorbești serios? Chiar nu ți-am zis de „cagulă”?
- Da' cine-i Gulă? insistă copilul, cu o fețișoară adorabil de intrigată.
L-am liniștit spunându-i că e normal să nu știe ce-i aia o cagulă. I-am explicat și a început și el să râdă. Văzându-l relaxat, am scos din sertarul cu perle o scenă de când era el mai mititel.
- Asta a fost ca poanta cu maidanezu', am adăugat cu un aer complice.
- Ce maidanez? Mi-am dat seama că nu și-o amintea, așa că i-am povestit-o.
Avea vreo trei ani și, trecând pe lângă un câine care ne-a urmat vesel câtiva pași, a insistat să ne oprim și să-l mângâiem. Mă bucur că-i plac câinii și că se împrietenește ușor cu ei, dar cu cei fără stăpân sunt mai prudentă.
- Hai să-l ocolim, că e maidanez și nu știm cum reacționează.
Și băiețelul meu mă întrebase candid:
- Ce înseamnă „danez”?
Cu așa veselie pe drum, l-aș duce și de două ori pe zi la grădiniță.