Muncind în armonie cu noi înșine
Articol publicat în fosta revista online Pallas Athena
Ardeam de nerăbdare să intru tumultos în arena profesională când am terminat facultatea. Mi-am îngăduit cu greu lunile de vară pentru refacere și un pic de distracție după examenul de licență.
Simțeam că pasiunea mea pentru cunoaștere de dragul cunoașterii și idealismul care tindea spre plus infinit îmi dădeau o oarecare vulnerabilitate. Un fel de instinct anti-pragmatic, care m-ar fi putut face mai puțin competitivă pe piața muncii. Odată conștientizată vulnerabilitatea asta, era clar că singura cale constructivă era să o atenuez, sau, și mai bine, să o transform într-un avantaj, alegând domenii care îmbinau utilul cu plăcutul. Adică în loc să optez pentru ocupații din zona de confort a filologiei, gen traducere de carte, cum și făcusem în facultate, pe bani extrem de puțini, mi-am zis să încerc domenii profesionale bine plătite, în care să-mi valorific abilitățile împletite cu pasiunile.
N-am apucat să mă dumiresc în privința strategiei, că s-a și ivit o interesantă oportunitate de angajare. Am aflat că exista un post disponibil de traducător la cea mai tare firmă de amenajări hidroenergetice din România. La sediul central, în Dorobanți, cu toate avantajele pragmatice ale prosperității financiare ale firmei și ale șarmului urbanistic al zonei în care erau amplasate birourile.
Mai mult decât atât, mă entuziasma ideea de a lucra la o firmă din domeniul energiei verzi, o firmă care avea la vremea respectivă aproape 50 de ani de construcții de baraje și hidrocentrale în toată România. Printre care Barajul de la Vidraru, cel mai mare baraj din țară, construit în perioada 1960-1966, și care era atunci, ca mărime, pe locul 8 în Europa și pe locul 20 în lume. Acel baraj de la Vidraru pe care l-am vizitat cu toții cel puțin o dată în viață în concedii pe Transfăgărășan. Acel Transfăgărășan cu peisaje splendide și cu serpentine spectaculoase care ne tăiau respirația și scoteau sufletul din caii-putere ai Daciilor de familie.
Am divagat mult, știu, dar așa funcționează entuziasmul. Te face să dai dintr-una într-alta, să te autoalimententezi, să zburzi și să-ți menții instinctiv reperele despre cine ești și ce-ți place cu adevărat.
Ideea e că și inima și mintea îmi dădeau ghes să merg la interviu, doar că exista și o problemă. O problemă care numai pe mine mă apăsa și care pe voi, cel mai probabil, vă va amuza. O problemă de nepotism. La propriu. Unul dintre directori era unchiul meu.
* * * * *
Ce era de făcut? Să-mi demonstrez mie, în primul rând, că pot obține o primă slujbă ok oriunde altundeva. Și cum mă plimbam la un moment dat prin București, prin zona Unirii, am văzut un anunț de angajare pe ușa de la intrare a unei agenții de turism. Una foarte mare, care apărea în reclame la televizor și avea panouri publicitare peste tot. Suna foarte bine pentru mine postul din anunț, ceva gen agent de turism. Mă și vedeam ghid pe lângă Turnul Eiffel, cu o jovială și erudită prezentare a bijuteriilor arhitecturale pariziene. Cu tot cu acorduri însorite de acordeon și arome de cafea la șosea ...
Aș fi mers pe loc la interviu, dar eram prea sport îmbrăcată pentru un loc atât de elegant. M-am îmbrăcat corespunzător, am revenit și am izbândit. Am început să lucrez chiar a doua zi, super încântată și încrezătoare într-un frumos început de carieră în turism. Internațional, cum altfel, că doar eram licențiată în limbi străine. Înțelesesem eu că trebuia să trec printr-o perioadă statică, de birou, dar și din asta aveam de învățat. Proceduri și fluxuri interne de organizare, documentări interesante, subtilități de comunicare în echipă și alte minunății.
Eram o junioare zeloasă și, deși nu-mi mai amintesc detalii, știu că primele ore de lucru au trecut frumos. Prima surpriză neplăcută a fost în pauza de prânz. Lucram mulți într-o sală mare, cu zumzet de voci și zbârnâit de telefoane, și tot așteptam să văd cum colegii de birou dau semne de mers la masă. N-am văzut nicun astfel de semn, nu în grup, cel puțin, așa cum mă așteptam. Pe la vreo două după-amiaza, am îndrăznit, în sfârșit, să întreb o colegă, o doamnă tânără și amabilă, când e pauza de masă. Care pauză de masă? Nu exista așa ceva, mi-a răspuns. Și mi-a mai spus, discret, că putem să mâncăm pe furiș, ieșind câteva minute din clădire. Dar cel mai bine e la toaletă, ca să nu riscăm să vadă șefu' c-am ieșit.
Am ales să nu mai mănânc deloc, stăpânindu-mi cu greu impulsul de a-l întreba pe șefu' [care era chiar patronul, în persoană] dacă el știa de problema asta. Partea idealistă din mine era convinsă că omul nu știa nimic, dar partea realistă mă avertiza că nu degeaba se temeau angajații să nu-i vadă. Oricum ar fi fost, mi se părea un drept elementar să ai 15 minute de pauză de masă ca să poți să faci față la 8 ore de muncă. Simțeam, însă, că revendicarea acestui drept ar fi sunat legitim după mai mult de câteva ore de lucru la firmă. Așa că mi-am zis să amân discuția și să-mi văd de treabă.
Mi-am văzut de treabă 3 zile la rând și, în fiecare din ele, am rămas peste program vreo 2-3 ore. Nu știu de ce, am fost și singura dintre colegii mei căreia i s-a cerut să lucreze la niște urgențe. Am tot redactat oferte și programe de excursii, am tradus, am transmis faxuri. În seara celei de-a treia zile, l-am rugat pe șefu' să-mi acorde câteva minute pentru niște lămuriri. L-am întrebat dacă orele suplimentare se plătesc și mi-a răspuns că nu. L-am întrebat cam cât de dese erau depășirile de program și am aflat că ori de câte ori era nevoie.
Răspunsurile în sine nu erau ok deloc, dar omul era măcar politicos. L-am mai întrebat cam peste cât timp de la angajare puteam să însoțesc grupuri în afară și am aflat că, începătoare cum eram, aveam de așteptat vreo 2-3 ani. De pauza de masă n-am mai zis nimic, pentru că mi-am dat seama că, în avântul meu de sindicalistă, le puteam face rău colegilor care preferau să-i întrețină șefului iluzia că ei nu mănâncă la serviciu și nici nu-i deranjează chestia asta.
Lucrurile îmi deveniseră clare. I-am spus că-i mulțumesc pentru șansa acordată, dar nu mai pot lucra acolo. Am întrebat dacă puteam să nu mai vin la lucru chiar din ziua următoare. Da, puteam. Acum realizez că nu s-a pus problema unui preaviz [și nici a plății salariului pentru munca prestată] pentru că, cel mai probabil, nici nu fusesem angajată încă.
* * * * *
De angajat, m-am angajat, în toamna de după absolvire. La firma din Dorobanți, unde am avut norocul de a avea colegi minunați și condiții de lucru [inclusiv pauză de masă] excelente.
Peste niște ani, ucenicia mea în domeniul tehnic mi-a fost de mare folos la firma mea de traduceri și interpretariat. O firmă mică [micro, mai exact], dar aducătoare de mari bucurii. Am fost traducător și interpret pe termen lung în proiecte ample de management al apei și protecția mediului. Dincolo de efervescența experiențelor multiculturale, de noutățile incitante care mi-au îmbogățit cunoștințele, am avut privilegiul de a vedea chipurile oamenilor luminându-se în momente de solidaritate. Am asistat la acordarea de sprijin extern pentru sinistrați cu case distruse de inundații, la refacerea unui baraj, cu materiale și tehnologii inovatoare, la împăduriri, la dotări cu echipamente moderne de tratare a apei potabile și la cursuri de instruire în domeniu. Am avut și privilegiul de a mă afla în culisele tehnice ale unui baraj gonflabil olandez, despre care aflasem întâmplător într-un documentar Discovery și care mi se păruse genial pentru impactul minim asupra echilibrului natural al zonei.
Cât despre reveria culturală stârnită de anagajarea mea la firma de turism, s-a adeverit și ea. Am avut ocazia să vizitez Turnul Eiffel ca interpret și să vorbesc despre bijuteriile arhitecturale pariziene. Cu tot cu acorduri însorite de acordeon și arome de cafea la șosea, fără să fiu nevoită să mănânc pe furiș, la toaletă, în pauza de masă.
* * * * *
Întoarcerea în trecut de mai sus a fost efectul unui articol despre burnout citit pe LinkedIn, care m-a făcut să mă gândesc ce norocoasă am fost că n-am ajuns în situația asta, în peste 20 de ani de muncă. Pe de altă parte, odată urnit caruselul amintirilor, am realizat că nu m-am lăsat chiar în voia sorții. Am stopat, instinctiv, la timp, situațiile care îmi creau conflicte interioare profunde, care îmi amenințau respectul de sine sau care, pur și simplu, mă făceau să mă simt stoarsă de vlagă și, cel mai grav, de plăcerea exercitării profesiei.
Termenul burnout a fost consacrat în anii '70 de psihologul american de origine germană Herbert Freudenberger, care l-a folosit pentru a descrie consecințele stresului sever din profesiile care implică o doză mare de sacrificiu de sine pentru a-i ajuta pe alții. De la profesii precum cele din domeniul medical, asistență socială și învățământ, indicate de Freudenberger ca având o vulnerabilitate crescută la fenomenul de burnout, termenul a fost extins în toate domeniile. Inclusiv în cele foarte bine plătite și/sau asociate cu un fel de ștaif al brandului care îi poate înrobi pe angajați, ducând conceptul de sacrificiu de sine într-o altă direcție.
Printr-o pură speculație lingvistică, mă gândesc că actualul burnout e, de multe ori, o ardere în afară. În afara sau împotriva sinelui. O deraiere a arderii, prin care combustia se irosește și ne lasă inerți. O flacără transformată-n scrum, pentru ceva ce nici nu conta sau, și mai grav, ne eroda.
În viața de familie e mult mai greu să te protejezi de burnout. Mai ales dacă ești genul care tinde să se sacrifice pe sine, chiar și când nu primește mai nimic în schimb. Îți dăruiești înflăcărarea celor pe care-i iubești și riști să te lași mistuit dacă nu-ți reevaluezi și consolidezi, periodic, limitele.
În zona profesională, însă, ne permitem luxul de a rămâne lucizi. De a cere să fim respectați și răsplătiți echitabil și de a nu tolera la nesfârșit încălcarea drepturilor și valorilor care ne reprezintă. Dacă nu obținem ceea ce ni se cuvine de drept, putem să mergem senini mai departe. În altă parte.
O combustie benefică, în dezvoltarea personală sau profesională, are nevoie, fără îndoială, de înflăcărare. Dar are nevoie și de etică, respect de sine și echilibru, de la bun început. În direcția care ni se potrivește, într-o o zonă curată și luminoasă, în care putem să lucrăm cu drag și spor, fără să intrăm în conflict cu noi înșine.
Foto: unsplash.com
Muncind în armonie cu noi înșine
Articol publicat în fosta revista online Pallas Athena
Ardeam de nerăbdare să intru tumultos în arena profesională când am terminat facultatea. Mi-am îngăduit cu greu lunile de vară pentru refacere și un pic de distracție după examenul de licență.
Simțeam că pasiunea mea pentru cunoaștere de dragul cunoașterii și idealismul care tindea spre plus infinit îmi dădeau o oarecare vulnerabilitate. Un fel de instinct anti-pragmatic, care m-ar fi putut face mai puțin competitivă pe piața muncii. Odată conștientizată vulnerabilitatea asta, era clar că singura cale constructivă era să o atenuez, sau, și mai bine, să o transform într-un avantaj, alegând domenii care îmbinau utilul cu plăcutul. Adică în loc să optez pentru ocupații din zona de confort a filologiei, gen traducere de carte, cum și făcusem în facultate, pe bani extrem de puțini, mi-am zis să încerc domenii profesionale bine plătite, în care să-mi valorific abilitățile împletite cu pasiunile.
N-am apucat să mă dumiresc în privința strategiei, că s-a și ivit o interesantă oportunitate de angajare. Am aflat că exista un post disponibil de traducător la cea mai tare firmă de amenajări hidroenergetice din România. La sediul central, în Dorobanți, cu toate avantajele pragmatice ale prosperității financiare ale firmei și ale șarmului urbanistic al zonei în care erau amplasate birourile.
Mai mult decât atât, mă entuziasma ideea de a lucra la o firmă din domeniul energiei verzi, o firmă care avea la vremea respectivă aproape 50 de ani de construcții de baraje și hidrocentrale în toată România. Printre care Barajul de la Vidraru, cel mai mare baraj din țară, construit în perioada 1960-1966, și care era atunci, ca mărime, pe locul 8 în Europa și pe locul 20 în lume. Acel baraj de la Vidraru pe care l-am vizitat cu toții cel puțin o dată în viață în concedii pe Transfăgărășan. Acel Transfăgărășan cu peisaje splendide și cu serpentine spectaculoase care ne tăiau respirația și scoteau sufletul din caii-putere ai Daciilor de familie.
Am divagat mult, știu, dar așa funcționează entuziasmul. Te face să dai dintr-una într-alta, să te autoalimententezi, să zburzi și să-ți menții instinctiv reperele despre cine ești și ce-ți place cu adevărat.
Ideea e că și inima și mintea îmi dădeau ghes să merg la interviu, doar că exista și o problemă. O problemă care numai pe mine mă apăsa și care pe voi, cel mai probabil, vă va amuza. O problemă de nepotism. La propriu. Unul dintre directori era unchiul meu.
* * * * *
Ce era de făcut? Să-mi demonstrez mie, în primul rând, că pot obține o primă slujbă ok oriunde altundeva. Și cum mă plimbam la un moment dat prin București, prin zona Unirii, am văzut un anunț de angajare pe ușa de la intrare a unei agenții de turism. Una foarte mare, care apărea în reclame la televizor și avea panouri publicitare peste tot. Suna foarte bine pentru mine postul din anunț, ceva gen agent de turism. Mă și vedeam ghid pe lângă Turnul Eiffel, cu o jovială și erudită prezentare a bijuteriilor arhitecturale pariziene. Cu tot cu acorduri însorite de acordeon și arome de cafea la șosea ...
Aș fi mers pe loc la interviu, dar eram prea sport îmbrăcată pentru un loc atât de elegant. M-am îmbrăcat corespunzător, am revenit și am izbândit. Am început să lucrez chiar a doua zi, super încântată și încrezătoare într-un frumos început de carieră în turism. Internațional, cum altfel, că doar eram licențiată în limbi străine. Înțelesesem eu că trebuia să trec printr-o perioadă statică, de birou, dar și din asta aveam de învățat. Proceduri și fluxuri interne de organizare, documentări interesante, subtilități de comunicare în echipă și alte minunății.
Eram o junioare zeloasă și, deși nu-mi mai amintesc detalii, știu că primele ore de lucru au trecut frumos. Prima surpriză neplăcută a fost în pauza de prânz. Lucram mulți într-o sală mare, cu zumzet de voci și zbârnâit de telefoane, și tot așteptam să văd cum colegii de birou dau semne de mers la masă. N-am văzut nicun astfel de semn, nu în grup, cel puțin, așa cum mă așteptam. Pe la vreo două după-amiaza, am îndrăznit, în sfârșit, să întreb o colegă, o doamnă tânără și amabilă, când e pauza de masă. Care pauză de masă? Nu exista așa ceva, mi-a răspuns. Și mi-a mai spus, discret, că putem să mâncăm pe furiș, ieșind câteva minute din clădire. Dar cel mai bine e la toaletă, ca să nu riscăm să vadă șefu' c-am ieșit.
Am ales să nu mai mănânc deloc, stăpânindu-mi cu greu impulsul de a-l întreba pe șefu' [care era chiar patronul, în persoană] dacă el știa de problema asta. Partea idealistă din mine era convinsă că omul nu știa nimic, dar partea realistă mă avertiza că nu degeaba se temeau angajații să nu-i vadă. Oricum ar fi fost, mi se părea un drept elementar să ai 15 minute de pauză de masă ca să poți să faci față la 8 ore de muncă. Simțeam, însă, că revendicarea acestui drept ar fi sunat legitim după mai mult de câteva ore de lucru la firmă. Așa că mi-am zis să amân discuția și să-mi văd de treabă.
Mi-am văzut de treabă 3 zile la rând și, în fiecare din ele, am rămas peste program vreo 2-3 ore. Nu știu de ce, am fost și singura dintre colegii mei căreia i s-a cerut să lucreze la niște urgențe. Am tot redactat oferte și programe de excursii, am tradus, am transmis faxuri. În seara celei de-a treia zile, l-am rugat pe șefu' să-mi acorde câteva minute pentru niște lămuriri. L-am întrebat dacă orele suplimentare se plătesc și mi-a răspuns că nu. L-am întrebat cam cât de dese erau depășirile de program și am aflat că ori de câte ori era nevoie.
Răspunsurile în sine nu erau ok deloc, dar omul era măcar politicos. L-am mai întrebat cam peste cât timp de la angajare puteam să însoțesc grupuri în afară și am aflat că, începătoare cum eram, aveam de așteptat vreo 2-3 ani. De pauza de masă n-am mai zis nimic, pentru că mi-am dat seama că, în avântul meu de sindicalistă, le puteam face rău colegilor care preferau să-i întrețină șefului iluzia că ei nu mănâncă la serviciu și nici nu-i deranjează chestia asta.
Lucrurile îmi deveniseră clare. I-am spus că-i mulțumesc pentru șansa acordată, dar nu mai pot lucra acolo. Am întrebat dacă puteam să nu mai vin la lucru chiar din ziua următoare. Da, puteam. Acum realizez că nu s-a pus problema unui preaviz [și nici a plății salariului pentru munca prestată] pentru că, cel mai probabil, nici nu fusesem angajată încă.
* * * * *
De angajat, m-am angajat, în toamna de după absolvire. La firma din Dorobanți, unde am avut norocul de a avea colegi minunați și condiții de lucru [inclusiv pauză de masă] excelente.
Peste niște ani, ucenicia mea în domeniul tehnic mi-a fost de mare folos la firma mea de traduceri și interpretariat. O firmă mică [micro, mai exact], dar aducătoare de mari bucurii. Am fost traducător și interpret pe termen lung în proiecte ample de management al apei și protecția mediului. Dincolo de efervescența experiențelor multiculturale, de noutățile incitante care mi-au îmbogățit cunoștințele, am avut privilegiul de a vedea chipurile oamenilor luminându-se în momente de solidaritate. Am asistat la acordarea de sprijin extern pentru sinistrați cu case distruse de inundații, la refacerea unui baraj, cu materiale și tehnologii inovatoare, la împăduriri, la dotări cu echipamente moderne de tratare a apei potabile și la cursuri de instruire în domeniu. Am avut și privilegiul de a mă afla în culisele tehnice ale unui baraj gonflabil olandez, despre care aflasem întâmplător într-un documentar Discovery și care mi se păruse genial pentru impactul minim asupra echilibrului natural al zonei.
Cât despre reveria culturală stârnită de anagajarea mea la firma de turism, s-a adeverit și ea. Am avut ocazia să vizitez Turnul Eiffel ca interpret și să vorbesc despre bijuteriile arhitecturale pariziene. Cu tot cu acorduri însorite de acordeon și arome de cafea la șosea, fără să fiu nevoită să mănânc pe furiș, la toaletă, în pauza de masă.
* * * * *
Întoarcerea în trecut de mai sus a fost efectul unui articol despre burnout citit pe LinkedIn, care m-a făcut să mă gândesc ce norocoasă am fost că n-am ajuns în situația asta, în peste 20 de ani de muncă. Pe de altă parte, odată urnit caruselul amintirilor, am realizat că nu m-am lăsat chiar în voia sorții. Am stopat, instinctiv, la timp, situațiile care îmi creau conflicte interioare profunde, care îmi amenințau respectul de sine sau care, pur și simplu, mă făceau să mă simt stoarsă de vlagă și, cel mai grav, de plăcerea exercitării profesiei.
Termenul burnout a fost consacrat în anii '70 de psihologul american de origine germană Herbert Freudenberger, care l-a folosit pentru a descrie consecințele stresului sever din profesiile care implică o doză mare de sacrificiu de sine pentru a-i ajuta pe alții. De la profesii precum cele din domeniul medical, asistență socială și învățământ, indicate de Freudenberger ca având o vulnerabilitate crescută la fenomenul de burnout, termenul a fost extins în toate domeniile. Inclusiv în cele foarte bine plătite și/sau asociate cu un fel de ștaif al brandului care îi poate înrobi pe angajați, ducând conceptul de sacrificiu de sine într-o altă direcție.
Printr-o pură speculație lingvistică, mă gândesc că actualul burnout e, de multe ori, o ardere în afară. În afara sau împotriva sinelui. O deraiere a arderii, prin care combustia se irosește și ne lasă inerți. O flacără transformată-n scrum, pentru ceva ce nici nu conta sau, și mai grav, ne eroda.
În viața de familie e mult mai greu să te protejezi de burnout. Mai ales dacă ești genul care tinde să se sacrifice pe sine, chiar și când nu primește mai nimic în schimb. Îți dăruiești înflăcărarea celor pe care-i iubești și riști să te lași mistuit dacă nu-ți reevaluezi și consolidezi, periodic, limitele.
În zona profesională, însă, ne permitem luxul de a rămâne lucizi. De a cere să fim respectați și răsplătiți echitabil și de a nu tolera la nesfârșit încălcarea drepturilor și valorilor care ne reprezintă. Dacă nu obținem ceea ce ni se cuvine de drept, putem să mergem senini mai departe. În altă parte.
O combustie benefică, în dezvoltarea personală sau profesională, are nevoie, fără îndoială, de înflăcărare. Dar are nevoie și de etică, respect de sine și echilibru, de la bun început. În direcția care ni se potrivește, într-o o zonă curată și luminoasă, în care putem să lucrăm cu drag și spor, fără să intrăm în conflict cu noi înșine.
Foto: unsplash.com