Nebănuite sunt căile găsirii Domnului

Nebănuite sunt căile găsirii Domnului

22 aprilie 2024140

Articol publicat în fosta revista online Pallas Athena

Toată Săptămâna Mare am simțit intens nevoia să scriu despre Isus și despre Dumnezeu. Despre cât de aproape Îi simt și cât de mult mă mângâie prezența Lor în gândurile mele. Am scris, mai bine zis transcris, multe șuvoaie spontane de idei și simțiri, dar, recitindu-le, mi se păreau prea personale. Și în toate apărea și amintirea tatălui meu, plecat din lumea asta la doar 45 de ani.

Revin acum la tastatură pentru că, între timp, mi s-au limpezit multe gânduri. Dacă, de fapt, felul în care îl simțim pe Dumnezeu e strâns legat de relația cu părinții noștri? De dulceața sau asprimea cu care ne-au vorbit mama și tata? De cât de mult ne-au mângâiat și îmbrățișat? De cât de mult ne-au mustrat sau ne-au bătut?

Deși pare simplist, relația cu tatăl ar putea fi covârșitoare. „Tatăl nostru carele ești în ceruri” ... Poate de asta m-am tot gândit la tata când voiam să mă gândesc doar la Dumnezeu. Poate de asta nu mi-e frică de Dumnezeu, pentru că nu mi-a fost frică nici de tata. L-am iubit foarte mult și am simțit că m-a iubit și el foarte mult. Nu credeți că, dacă ne gândim bine, frica și dragostea sunt o contradicție în termeni? Cum să ne fie frică de cineva care ne iubește mai presus de sine?

Tatăl meu de pe pământ n-a țipat niciodată la mine și nu m-a jignit niciodată. Totul venea de la sine în comunicarea cu el. Era cald și vesel și i se lumina privirea atunci când mă vedea. Îmi amintesc, zâmbind printre lacrimi, de tihnite după-amiezi de duminică în care ne regalam dezlegând împreună careuri de Colea Herescu din Flacără Rebus. Sau de off-road-urile cu Dacia pe drumuri cu macadam din munții patriei, în căutare de locuri de cort cât mai aproape de natură.

Mi-a mai rămas în minte o zi minunată petrecută la ferma la care lucra ca inginer agronom. Nu știu ce mi-a plăcut mai mult. Zgomotul copitelor sprintene pe asfalt din timpul plimbării cu șareta, prospețimea lanurilor de lucernă sau jovialitatea tatălui meu și zâmbetele oamenilor cu care am stat de vorbă.

Pe lângă temperament și culoarea ochilor, tot de la tata am moștenit și pasiunea pentru cuvinte și limbi străine. Engleză nu știa deloc, ca mulți din generația lui, pentru că nici nu se învăța în școală. Vorbea, în schimb, bine franceza și am descoperit abia după ce n-a mai fost că începuse să traducă o carte.

Umorul și afinitatea pentru jocurile de cuvinte ne-au ajutat mult să comunicăm frumos, firesc și fără conflicte. Țin minte o idee năstrușnică pe care a avut-o odată, la masă, când aveam eu vreo 14-15 ani. N-am fost o adolescentă dificilă, dar la masă veneam cu o oarecare blazare. Îmi plăceau mult discuțiile, dar mâncarea în sine nu prea mă interesa. Tata tot încerca să-mi stârnească interesul, prezentându-mi variantele și cerându-mi să aleg un fel de mâncare. „Mi-e indiferent”, i-am răspuns. Tata a rupt o bucată de hârtie, a scris pe ea frumos cu majuscule „INDIFERENT” și a pus-o în farfuria mea. Am fost foarte surprinsă și, circumspectă, cumva, i-am cercetat privirea. Încerca să rămână sobru, dar avea o sclipire ghidușă în ochi. N-am zis nimic, am luat furculița și cuțitul și am încercat să tai, cu nonșalanță, bucata de hârtie. Hârtia aluneca pe suprafața lucioasă și era greu de ținut cu furculița, așa că nonșalanța mea nu prea funcționa. Mi-am ridicat privirea din farfurie și am izbucnit în râs, iar tata a avut, din fericire, aceeași reacție. Am înțeles mesajul și am renunțat la blazare, arătându-le prețuire pentru mâncare [care era chiar foarte gustoasă] și, mai ales, pentru eforturile lor de a o face posibilă.

* * * * *

Când tata n-a mai fost pe lumea asta, aveam 18 ani. A fost neașteptat, șocant și halucinant de dureros totul. M-am supărat și m-am revoltat pe Dumnezeu și n-am mai vrut să fac semnul crucii în biserică. Îmi părea rău că simțeam așa și mă simțeam și vinovată, dar ar fi însemnat, pur și simplu, să fiu ipocrită. Să-ți faci cruce e un gest de exprimare a recunoștinței, îmi spuneam. Ori, cum să-I fiu recunoscătoare lui Dumnezeu când mi l-a luat pe tata??!! Așa gândeam atunci, când cu revoltă ascuțită, când cu sfâșietoare „de ce”-uri retorice.

Privind în urmă, cred că acela a fost momentul meu întârziat de rebeliune, ca adolescentă. Încă îmi pare rău că am simțit așa, dar mă liniștește gândul că, din fericire, n-a fost o negare. Dimpotrivă, abia acum realizez că fost o apropiere de Dumnezeu. Prin suferință și revoltă. Până atunci, nu-L simțeam în nici un fel. Simțeam, cel mult, ideea de Dumnezeu, ca un mozaic din frânturi de vagă teologie și ritual observat la ai mei și în foarte rarele vizite la biserică.

A durat mulți ani să înțeleg că Dumnezeu nu ne-a pedepsit, nici pe tata și nici pe mine. Mi-am dat seama, puțin cât de puțin, cât de desăvârșit e sistemul lui de gândire, din orice perspectivă l-ai privi: etic, juridic, sociologic, relații interpersonale și psihologie. Am ajuns, astfel, să simt o imensă admirație, recunoștință și dragoste pentru El.

Dar nu L-am descoperit începând cu citirea Vechiului Testament, cum îmi propusesem, silitoare, în facultate. N-am reușit nici până acum să fac față somatizărilor pe care mi le declanșează citirea lui. Cuvintele dure, abraziv de ne-empatice, cu rezonanțe întunecate, catastrofice și deseori punitive îmi provoacă o stare de rău fizic. Știu că e o slăbiciune și că va trebui să mi-o atenuez pentru a putea să-L înțeleg mai bine pe Dumnezeu, așa cum a fost înainte să fie Tată. Dar încă nu sunt pregătită și citesc din Vechiului Testament doar în doze mici, prin referințe întâlnite în articolele teologice pe care le citesc.

Îl descopăr și-L slăvesc, în schimb, prin Noul Testament, prin căutări tematice pe Google, atunci când am dileme de orice fel:

  • dragoste
  • răbdare
  • blândețe
  • toleranță
  • compasiune
  • adevăr
  • prietenie
  • rolul suferinței
  • gestionarea conflictelor
  • reacția la nedreptate

Am spus mai devreme că nu mi-e frică de Dumnezeu. Ceea ce vreau să spun e că nu Îl simt ca pe un Dumnezeu mânios, care mă pedepsește aspru - sau chiar ireversibil - pentru greșelile și păcatele mele. Nu mai poate fi mânios pe niciunul din copiii lui, pentru că, prin Isus, s-a desăvârșit și în iubire. Dacă mi-e teamă de ceva, mi-e teamă să nu-L dezamăgesc și să nu-L răsplătesc îndeajuns.

Dacă greșeșc în felul în care încerc să descopăr cât mai mult din desăvârșirea Lui, îmi cer iertare, acum, aici, încă o dată. Încerc nu doar să-L cunosc mai bine, încerc să-L simt cât mai aproape. Iar dacă greșeșc, fără de voie, am nu doar credință, ci și încredere că mă va ajuta să găsesc o cale mai bună să-L răsplătesc, ca fiică, pentru infinita Lui înțelepciune și dragoste.

Cred că ne e de mare folos să ne gândim la Dumnezeu și la Isus ca la Tată și Frate. Așa cum ne amintim, instinctiv, de părinți și copilărie, cred că ne face bine să ne gândim, din când în când, cum am ajuns să-I găsim și să-I simțim pe Dumnezeu și pe Fiul lui. Chiar dacă ne doare să ne vedem greșelile în relaționarea cu ei. Imperfecți cum suntem, ne e sortit să învățăm prin greșeală și îndreptare. De ori de câte ori e nevoie.

* * * * *

În ultimii ani am avut ca mantră, dacă pot spune așa, sublimul pasaj al apostolului Pavel despre dragostea îndelung răbdătoare. M-a ajutat enorm ca mamă. În urmă cu vreo două luni, am simțit nevoia să caut pasaje despre lacrimi în Biblie și am găsit o nouă și tulburătoare mantră creștină, care mă ajută enorm ca fiică:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. (Matei 5:3-11)

Săptămâna Patimilor lui Isus a trecut, dar suntem încă în perioada de mare încărcătură spirituală a celor 40 de zile de până la Înălțare, ca desăvârșire a îndumnezeirii umanității Lui.

El, cel mai curat cu inima, s-a lăsat prigonit, ocărât și frânt pe cruce din dragoste infinită pentru noi. Nu cred că putem să-L slăvim mai mult decât cerându-I ajutorul atunci când avem inima frântă. Dacă încă ne e frică să-i vorbim lui Dumnezeu fără de frică, îi putem cere Fratelui să ne ducă de mână la Tatăl. Îi vom spune Tatălui cât de mult suferim, cât de adânc ne dor rănile lumești, cât de mult am plâns și câtă neagră deznădejde se abate uneori peste noi. Iar Tatăl ne va mângâia blând pe creștet și ne vom ridica, vindecați, spre lumină.

 

Foto: unsplash.com

Nebănuite sunt căile găsirii Domnului

Nebănuite sunt căile găsirii Domnului

22 aprilie 2024140

Articol publicat în fosta revista online Pallas Athena

Toată Săptămâna Mare am simțit intens nevoia să scriu despre Isus și despre Dumnezeu. Despre cât de aproape Îi simt și cât de mult mă mângâie prezența Lor în gândurile mele. Am scris, mai bine zis transcris, multe șuvoaie spontane de idei și simțiri, dar, recitindu-le, mi se păreau prea personale. Și în toate apărea și amintirea tatălui meu, plecat din lumea asta la doar 45 de ani.

Revin acum la tastatură pentru că, între timp, mi s-au limpezit multe gânduri. Dacă, de fapt, felul în care îl simțim pe Dumnezeu e strâns legat de relația cu părinții noștri? De dulceața sau asprimea cu care ne-au vorbit mama și tata? De cât de mult ne-au mângâiat și îmbrățișat? De cât de mult ne-au mustrat sau ne-au bătut?

Deși pare simplist, relația cu tatăl ar putea fi covârșitoare. „Tatăl nostru carele ești în ceruri” ... Poate de asta m-am tot gândit la tata când voiam să mă gândesc doar la Dumnezeu. Poate de asta nu mi-e frică de Dumnezeu, pentru că nu mi-a fost frică nici de tata. L-am iubit foarte mult și am simțit că m-a iubit și el foarte mult. Nu credeți că, dacă ne gândim bine, frica și dragostea sunt o contradicție în termeni? Cum să ne fie frică de cineva care ne iubește mai presus de sine?

Tatăl meu de pe pământ n-a țipat niciodată la mine și nu m-a jignit niciodată. Totul venea de la sine în comunicarea cu el. Era cald și vesel și i se lumina privirea atunci când mă vedea. Îmi amintesc, zâmbind printre lacrimi, de tihnite după-amiezi de duminică în care ne regalam dezlegând împreună careuri de Colea Herescu din Flacără Rebus. Sau de off-road-urile cu Dacia pe drumuri cu macadam din munții patriei, în căutare de locuri de cort cât mai aproape de natură.

Mi-a mai rămas în minte o zi minunată petrecută la ferma la care lucra ca inginer agronom. Nu știu ce mi-a plăcut mai mult. Zgomotul copitelor sprintene pe asfalt din timpul plimbării cu șareta, prospețimea lanurilor de lucernă sau jovialitatea tatălui meu și zâmbetele oamenilor cu care am stat de vorbă.

Pe lângă temperament și culoarea ochilor, tot de la tata am moștenit și pasiunea pentru cuvinte și limbi străine. Engleză nu știa deloc, ca mulți din generația lui, pentru că nici nu se învăța în școală. Vorbea, în schimb, bine franceza și am descoperit abia după ce n-a mai fost că începuse să traducă o carte.

Umorul și afinitatea pentru jocurile de cuvinte ne-au ajutat mult să comunicăm frumos, firesc și fără conflicte. Țin minte o idee năstrușnică pe care a avut-o odată, la masă, când aveam eu vreo 14-15 ani. N-am fost o adolescentă dificilă, dar la masă veneam cu o oarecare blazare. Îmi plăceau mult discuțiile, dar mâncarea în sine nu prea mă interesa. Tata tot încerca să-mi stârnească interesul, prezentându-mi variantele și cerându-mi să aleg un fel de mâncare. „Mi-e indiferent”, i-am răspuns. Tata a rupt o bucată de hârtie, a scris pe ea frumos cu majuscule „INDIFERENT” și a pus-o în farfuria mea. Am fost foarte surprinsă și, circumspectă, cumva, i-am cercetat privirea. Încerca să rămână sobru, dar avea o sclipire ghidușă în ochi. N-am zis nimic, am luat furculița și cuțitul și am încercat să tai, cu nonșalanță, bucata de hârtie. Hârtia aluneca pe suprafața lucioasă și era greu de ținut cu furculița, așa că nonșalanța mea nu prea funcționa. Mi-am ridicat privirea din farfurie și am izbucnit în râs, iar tata a avut, din fericire, aceeași reacție. Am înțeles mesajul și am renunțat la blazare, arătându-le prețuire pentru mâncare [care era chiar foarte gustoasă] și, mai ales, pentru eforturile lor de a o face posibilă.

* * * * *

Când tata n-a mai fost pe lumea asta, aveam 18 ani. A fost neașteptat, șocant și halucinant de dureros totul. M-am supărat și m-am revoltat pe Dumnezeu și n-am mai vrut să fac semnul crucii în biserică. Îmi părea rău că simțeam așa și mă simțeam și vinovată, dar ar fi însemnat, pur și simplu, să fiu ipocrită. Să-ți faci cruce e un gest de exprimare a recunoștinței, îmi spuneam. Ori, cum să-I fiu recunoscătoare lui Dumnezeu când mi l-a luat pe tata??!! Așa gândeam atunci, când cu revoltă ascuțită, când cu sfâșietoare „de ce”-uri retorice.

Privind în urmă, cred că acela a fost momentul meu întârziat de rebeliune, ca adolescentă. Încă îmi pare rău că am simțit așa, dar mă liniștește gândul că, din fericire, n-a fost o negare. Dimpotrivă, abia acum realizez că fost o apropiere de Dumnezeu. Prin suferință și revoltă. Până atunci, nu-L simțeam în nici un fel. Simțeam, cel mult, ideea de Dumnezeu, ca un mozaic din frânturi de vagă teologie și ritual observat la ai mei și în foarte rarele vizite la biserică.

A durat mulți ani să înțeleg că Dumnezeu nu ne-a pedepsit, nici pe tata și nici pe mine. Mi-am dat seama, puțin cât de puțin, cât de desăvârșit e sistemul lui de gândire, din orice perspectivă l-ai privi: etic, juridic, sociologic, relații interpersonale și psihologie. Am ajuns, astfel, să simt o imensă admirație, recunoștință și dragoste pentru El.

Dar nu L-am descoperit începând cu citirea Vechiului Testament, cum îmi propusesem, silitoare, în facultate. N-am reușit nici până acum să fac față somatizărilor pe care mi le declanșează citirea lui. Cuvintele dure, abraziv de ne-empatice, cu rezonanțe întunecate, catastrofice și deseori punitive îmi provoacă o stare de rău fizic. Știu că e o slăbiciune și că va trebui să mi-o atenuez pentru a putea să-L înțeleg mai bine pe Dumnezeu, așa cum a fost înainte să fie Tată. Dar încă nu sunt pregătită și citesc din Vechiului Testament doar în doze mici, prin referințe întâlnite în articolele teologice pe care le citesc.

Îl descopăr și-L slăvesc, în schimb, prin Noul Testament, prin căutări tematice pe Google, atunci când am dileme de orice fel:

  • dragoste
  • răbdare
  • blândețe
  • toleranță
  • compasiune
  • adevăr
  • prietenie
  • rolul suferinței
  • gestionarea conflictelor
  • reacția la nedreptate

Am spus mai devreme că nu mi-e frică de Dumnezeu. Ceea ce vreau să spun e că nu Îl simt ca pe un Dumnezeu mânios, care mă pedepsește aspru - sau chiar ireversibil - pentru greșelile și păcatele mele. Nu mai poate fi mânios pe niciunul din copiii lui, pentru că, prin Isus, s-a desăvârșit și în iubire. Dacă mi-e teamă de ceva, mi-e teamă să nu-L dezamăgesc și să nu-L răsplătesc îndeajuns.

Dacă greșeșc în felul în care încerc să descopăr cât mai mult din desăvârșirea Lui, îmi cer iertare, acum, aici, încă o dată. Încerc nu doar să-L cunosc mai bine, încerc să-L simt cât mai aproape. Iar dacă greșeșc, fără de voie, am nu doar credință, ci și încredere că mă va ajuta să găsesc o cale mai bună să-L răsplătesc, ca fiică, pentru infinita Lui înțelepciune și dragoste.

Cred că ne e de mare folos să ne gândim la Dumnezeu și la Isus ca la Tată și Frate. Așa cum ne amintim, instinctiv, de părinți și copilărie, cred că ne face bine să ne gândim, din când în când, cum am ajuns să-I găsim și să-I simțim pe Dumnezeu și pe Fiul lui. Chiar dacă ne doare să ne vedem greșelile în relaționarea cu ei. Imperfecți cum suntem, ne e sortit să învățăm prin greșeală și îndreptare. De ori de câte ori e nevoie.

* * * * *

În ultimii ani am avut ca mantră, dacă pot spune așa, sublimul pasaj al apostolului Pavel despre dragostea îndelung răbdătoare. M-a ajutat enorm ca mamă. În urmă cu vreo două luni, am simțit nevoia să caut pasaje despre lacrimi în Biblie și am găsit o nouă și tulburătoare mantră creștină, care mă ajută enorm ca fiică:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. (Matei 5:3-11)

Săptămâna Patimilor lui Isus a trecut, dar suntem încă în perioada de mare încărcătură spirituală a celor 40 de zile de până la Înălțare, ca desăvârșire a îndumnezeirii umanității Lui.

El, cel mai curat cu inima, s-a lăsat prigonit, ocărât și frânt pe cruce din dragoste infinită pentru noi. Nu cred că putem să-L slăvim mai mult decât cerându-I ajutorul atunci când avem inima frântă. Dacă încă ne e frică să-i vorbim lui Dumnezeu fără de frică, îi putem cere Fratelui să ne ducă de mână la Tatăl. Îi vom spune Tatălui cât de mult suferim, cât de adânc ne dor rănile lumești, cât de mult am plâns și câtă neagră deznădejde se abate uneori peste noi. Iar Tatăl ne va mângâia blând pe creștet și ne vom ridica, vindecați, spre lumină.

 

Foto: unsplash.com

Pentru a vă asigura o experiență de navigare plăcută și personalizată, folosim cookies.

Vă garantăm că datele dvs. sunt în deplină siguranță și că prelucrarea acestora se desfășoară în conformitate cu Directiva (UE) 2002/58/EC (E-Privacy) și cu Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR).

Înainte de a continua navigarea, vă rugăm să citiți și să înțelegeți Politica de confidențialitate și Politica de cookies.

Confirmând "Da, accept toate", acceptați folosirea categoriilor de cookies enumerate anterior. Alternativ, vă puteți configura preferințele, accesând "Modificare setări cookies".

Modificare setări cookies