Despre trufie, branduri și supraviețuire
Toată agitația recentă legată de Covid mi-a amintit de o o viziune ciudată, dar incitantă, zic eu, pe care am avut-o anul trecut, cu vreo două săptămâni înainte să aflăm de pandemie în România. Nimic paranormal, doar un scenariu care mi s-a derulat în minte plecând de la două discuții într-un grup de cunoștințe.
Una era legată de arhaicul meu telefon mobil [pierdut între timp], la care mă încăpățănam să nu renunț, spre nedumerirea cunoscuților.
Sper să-mi pot permite în continuare luxul de a folosi telefonul doar ca pe un telefon. Nu prea fac poze cu el, iar pentru chestii profesionale intru pe net doar de pe laptop [e drept că n-am muncă de teren]. Tot pe laptop citesc și socializez de plăcere, în casă, în momentele de răgaz. Mi se pare foarte confortabil așa și nici nu mă distrage nimic de la plăcerea plimbărilor cu băiețelul meu.
Cealaltă discuție era legată de copii, iar eu susțineam că ocrotirea excesivă le slăbește capacitatea de improvizație și adaptare. Așa cum excesul de igienă le slăbește imunitatea.
Și tot căutând argumente, m-am trezit spunând ceva de genul:
Imaginați-vă cum ar fi să vină peste noi un virus, un ceva ca-n filmele SF care să distrugă toate lucrurile materiale construite de oameni. Inclusiv hainele de pe noi. Natura, cu toate plantele și viețuitoarele ei, ar rămâne intactă. Eu, una, zic că nu m-aș simți schimbată. Normal că n-aș vrea să trec prin așa ceva, dar cred că faptul că nu-mi pasă de marca telefonului și că simt nevoia să alternez achizițiile cu improvizațiile mi-ar fi de mare ajutor. Mie și familiei mele.
Stop viziune! Nu mai adăugați niciun pixel imaginii pe care ați început involuntar să o construiți. Pentru că există un detaliu care vă poate distrage. Nu rămâne nimeni în pielea goală. Ne trezim în cămeșoaie de pânză, mai mult sau mai puțin la fel.
Trufie și branduri
Nu spun să nu ne bucurăm de obiecte și de branduri. Spun doar că ne-ar ajuta mult să le controlăm noi pe ele, și nu invers. Să nu ajungem să fim dependenți de senzația de mulțumire pe care ne-o dă achiziția în sine și faptul că ne pune în valoare calitățile.
La partea cu valoarea e o capcană mare. Una e să ne pună în valoare și alta să ne dea valoare.
Să zicem că îmi cumpăr o bluză cu niște nuanțe superbe de verde smarald. Cu o croială lejeră, care îmi maschează tot mai evidentele răsfățuri culinare. Mai mult chiar, combinată cu niște blugi strânși pe corp, exact cât trebuie, și niște tocuri îndrăznețe, îmi dă o zveltețe de zile mari.
Simt cum sunt privită când port bluza aia. Firește că îmi place. Dar știu că sunt aceeași. Și la trup și în interior. Bluza verde smarald nu mă face să fiu nici mai suplă, nici mai înțeleaptă, nici mai generoasă. Cel mult mă face să par așa, pentru că îmi dă o stare de foarte bine când o port.
Dar dacă lucrul cumpărat e mega scump și „de marcă”, cum se reflectă asta asupra identității noastre? Ne dă, poate, o doză de satisfacție în plus? Și dacă da, de ce așa? Pentru că e un lucru extraordinar de bine făcut și/sau pentru că ni-l permitem?
Oricare ar fi explicația pentru surplusul de endorfine, ceea ce ne dă brandul e bucurie, satisfacție, plăcere, cum vreți să-i spunem. Dar nu valoare umană. Ne dă, cel mult „valoare” în sensul pe care-l dau maneliștii, când numără cu veselie ritmată cantități impresionante - reale sau imaginare - de bancnote.
Vă amintiți replica finală a lui Pacino din “Avocatul Diavolului”? Cele doar câteva cuvinte care întorc, din nou, semnificația filmului la 180 de grade?
Vanity, definitely my favourite sin.
Eu aș traduce “vanity” cu „trufie”.
Cred că trufia este principalul resort care alimentează consumerismul. Ar mai fi și dorința de satisfacție imediată, ca cea mai simplă cale de atenuare a frustrărilor. A slăbiciunii, în fond.
Trufia e ca o tenie. Apare, crește pe nesimțite și ne acaparează. Mânați de trufie, consumăm, din ce în ce mai mult. Consumăm mult, tot mai mult, dar nimic din ceea ce consumăm nu ne hrănește cu adevărat. Hrănim un hău fără sfârșit, un fel de gaură neagră, care înghite, pe nesimțite, partea viguroasă și sănătoasă din noi.
Trufia face parte dintr-o categorie mai amplă de paraziți sufletești insidioși, greu de depistat, din care îmi mai vin minte, așa, la prima strigare, invidia și snobismul.
Poate că exagerez. Puțin. Însă de multe ori de la încredere în sine la trufie nu e decât un pas.
Și adică ce vreau să spun? Să nu mai cumpărăm lucruri care ne plac? Să nu ne mai facem bucurii?
Nu, nu asta spun. E normal să ne facem bucurii, inclusiv cumpărând lucruri care ne plac. E normal să cumpărăm o înghețată, un parfum, o haină nouă, un pachet de servicii de vacanță. E normal și să fim atenți la branduri. E normal să avem preferințe, legate de design, de calitate, de durata de viață sau pur și simplu, preferințe inexplicabile.
E normal să fim influențați de reclame, dar nu e normal să fim manipulați de reclame. Și spun asta cu toată admirația pentru profesioniștii care lucrează în publicitate. Mai exact, pentru cei care gândesc în afara clișeelor și își păstrează identitatea. A lor, nu a brandurilor pe care le construiesc și propagă.
Supraviețuire în esențe tari
Referitor la scenariul meu sumar, gândiți-vă, nu e rău deloc. Nu suntem într-un univers tip Mad Max, în care au dispărut resursele vitale și oameni sunt la limita umanității.
Suntem în lumea de acum, doar că fără infrastructură, fără bunuri, fără proprietăți. Natura e intactă, iar resursele, încă din abundență! Bine, nu vreau să mă gândesc la partea cu asistența medicală, sau cu absența ei, mai bine zis.
E doar o improvizație, un exercițiu de imaginație, în care vă provoc să vă vedeți așa cum sunteți în esență. Îmbrăcați cu o simplă cămașă lungă de pânză, fără telefoane, accesorii si gadgeturi, fără mașini, fără niciun fel de vehicule. Fără casă și, implicit, fără niciun fel de aparat electrocasnic.
Of, acum că mă gândesc mai bine, ce n-aș da să am măcar un pieptăn și o pensetă în viziunea asta a mea! Dar astea se pot face. Se pot face multe! Pentru că deși aparent ne-am trezit în comuna primitivă, avem cu noi toate avantajele gândirii moderne. Avem inteligența și abilitățile omului contemporan, așa că nu trebuie să traversăm epoca pietrei ca să ajungem la unelte performante.
În ceea ce mă privește, sunt optimistă. Știu atât de multe lucruri practice! Știu să gătesc, știu să fac curat, știu să cos și să peticesc. Știu să ocrotesc, știu să fiu veselă și îmi place să improvizez și să caut soluții.
Cât despre multele lucruri pe care nu le știu, le pot învăța de la alții. Facem schimb de experiență.
Putem trăi cu identități de carton. În condiții de supraviețuire, însă, cartonul nu prea rezistă.
Esențele tari, durabile, se călesc la interior.
Cu bunătate, cinste, altruism, inteligență, demnitate, curaj.
Și astea nu sunt branduri. Sunt valori absolute, nealterate de timp și mode.
Notă finală: Sper că umila mea [cvasi]filosofie nu-i semn de - aoleu! - trufie.
Din aceeași categorie:
Despre trufie, branduri și supraviețuire
Toată agitația recentă legată de Covid mi-a amintit de o o viziune ciudată, dar incitantă, zic eu, pe care am avut-o anul trecut, cu vreo două săptămâni înainte să aflăm de pandemie în România. Nimic paranormal, doar un scenariu care mi s-a derulat în minte plecând de la două discuții într-un grup de cunoștințe.
Una era legată de arhaicul meu telefon mobil [pierdut între timp], la care mă încăpățănam să nu renunț, spre nedumerirea cunoscuților.
Sper să-mi pot permite în continuare luxul de a folosi telefonul doar ca pe un telefon. Nu prea fac poze cu el, iar pentru chestii profesionale intru pe net doar de pe laptop [e drept că n-am muncă de teren]. Tot pe laptop citesc și socializez de plăcere, în casă, în momentele de răgaz. Mi se pare foarte confortabil așa și nici nu mă distrage nimic de la plăcerea plimbărilor cu băiețelul meu.
Cealaltă discuție era legată de copii, iar eu susțineam că ocrotirea excesivă le slăbește capacitatea de improvizație și adaptare. Așa cum excesul de igienă le slăbește imunitatea.
Și tot căutând argumente, m-am trezit spunând ceva de genul:
Imaginați-vă cum ar fi să vină peste noi un virus, un ceva ca-n filmele SF care să distrugă toate lucrurile materiale construite de oameni. Inclusiv hainele de pe noi. Natura, cu toate plantele și viețuitoarele ei, ar rămâne intactă. Eu, una, zic că nu m-aș simți schimbată. Normal că n-aș vrea să trec prin așa ceva, dar cred că faptul că nu-mi pasă de marca telefonului și că simt nevoia să alternez achizițiile cu improvizațiile mi-ar fi de mare ajutor. Mie și familiei mele.
Stop viziune! Nu mai adăugați niciun pixel imaginii pe care ați început involuntar să o construiți. Pentru că există un detaliu care vă poate distrage. Nu rămâne nimeni în pielea goală. Ne trezim în cămeșoaie de pânză, mai mult sau mai puțin la fel.
Trufie și branduri
Nu spun să nu ne bucurăm de obiecte și de branduri. Spun doar că ne-ar ajuta mult să le controlăm noi pe ele, și nu invers. Să nu ajungem să fim dependenți de senzația de mulțumire pe care ne-o dă achiziția în sine și faptul că ne pune în valoare calitățile.
La partea cu valoarea e o capcană mare. Una e să ne pună în valoare și alta să ne dea valoare.
Să zicem că îmi cumpăr o bluză cu niște nuanțe superbe de verde smarald. Cu o croială lejeră, care îmi maschează tot mai evidentele răsfățuri culinare. Mai mult chiar, combinată cu niște blugi strânși pe corp, exact cât trebuie, și niște tocuri îndrăznețe, îmi dă o zveltețe de zile mari.
Simt cum sunt privită când port bluza aia. Firește că îmi place. Dar știu că sunt aceeași. Și la trup și în interior. Bluza verde smarald nu mă face să fiu nici mai suplă, nici mai înțeleaptă, nici mai generoasă. Cel mult mă face să par așa, pentru că îmi dă o stare de foarte bine când o port.
Dar dacă lucrul cumpărat e mega scump și „de marcă”, cum se reflectă asta asupra identității noastre? Ne dă, poate, o doză de satisfacție în plus? Și dacă da, de ce așa? Pentru că e un lucru extraordinar de bine făcut și/sau pentru că ni-l permitem?
Oricare ar fi explicația pentru surplusul de endorfine, ceea ce ne dă brandul e bucurie, satisfacție, plăcere, cum vreți să-i spunem. Dar nu valoare umană. Ne dă, cel mult „valoare” în sensul pe care-l dau maneliștii, când numără cu veselie ritmată cantități impresionante - reale sau imaginare - de bancnote.
Vă amintiți replica finală a lui Pacino din “Avocatul Diavolului”? Cele doar câteva cuvinte care întorc, din nou, semnificația filmului la 180 de grade?
Vanity, definitely my favourite sin.
Eu aș traduce “vanity” cu „trufie”.
Cred că trufia este principalul resort care alimentează consumerismul. Ar mai fi și dorința de satisfacție imediată, ca cea mai simplă cale de atenuare a frustrărilor. A slăbiciunii, în fond.
Trufia e ca o tenie. Apare, crește pe nesimțite și ne acaparează. Mânați de trufie, consumăm, din ce în ce mai mult. Consumăm mult, tot mai mult, dar nimic din ceea ce consumăm nu ne hrănește cu adevărat. Hrănim un hău fără sfârșit, un fel de gaură neagră, care înghite, pe nesimțite, partea viguroasă și sănătoasă din noi.
Trufia face parte dintr-o categorie mai amplă de paraziți sufletești insidioși, greu de depistat, din care îmi mai vin minte, așa, la prima strigare, invidia și snobismul.
Poate că exagerez. Puțin. Însă de multe ori de la încredere în sine la trufie nu e decât un pas.
Și adică ce vreau să spun? Să nu mai cumpărăm lucruri care ne plac? Să nu ne mai facem bucurii?
Nu, nu asta spun. E normal să ne facem bucurii, inclusiv cumpărând lucruri care ne plac. E normal să cumpărăm o înghețată, un parfum, o haină nouă, un pachet de servicii de vacanță. E normal și să fim atenți la branduri. E normal să avem preferințe, legate de design, de calitate, de durata de viață sau pur și simplu, preferințe inexplicabile.
E normal să fim influențați de reclame, dar nu e normal să fim manipulați de reclame. Și spun asta cu toată admirația pentru profesioniștii care lucrează în publicitate. Mai exact, pentru cei care gândesc în afara clișeelor și își păstrează identitatea. A lor, nu a brandurilor pe care le construiesc și propagă.
Supraviețuire în esențe tari
Referitor la scenariul meu sumar, gândiți-vă, nu e rău deloc. Nu suntem într-un univers tip Mad Max, în care au dispărut resursele vitale și oameni sunt la limita umanității.
Suntem în lumea de acum, doar că fără infrastructură, fără bunuri, fără proprietăți. Natura e intactă, iar resursele, încă din abundență! Bine, nu vreau să mă gândesc la partea cu asistența medicală, sau cu absența ei, mai bine zis.
E doar o improvizație, un exercițiu de imaginație, în care vă provoc să vă vedeți așa cum sunteți în esență. Îmbrăcați cu o simplă cămașă lungă de pânză, fără telefoane, accesorii si gadgeturi, fără mașini, fără niciun fel de vehicule. Fără casă și, implicit, fără niciun fel de aparat electrocasnic.
Of, acum că mă gândesc mai bine, ce n-aș da să am măcar un pieptăn și o pensetă în viziunea asta a mea! Dar astea se pot face. Se pot face multe! Pentru că deși aparent ne-am trezit în comuna primitivă, avem cu noi toate avantajele gândirii moderne. Avem inteligența și abilitățile omului contemporan, așa că nu trebuie să traversăm epoca pietrei ca să ajungem la unelte performante.
În ceea ce mă privește, sunt optimistă. Știu atât de multe lucruri practice! Știu să gătesc, știu să fac curat, știu să cos și să peticesc. Știu să ocrotesc, știu să fiu veselă și îmi place să improvizez și să caut soluții.
Cât despre multele lucruri pe care nu le știu, le pot învăța de la alții. Facem schimb de experiență.
Putem trăi cu identități de carton. În condiții de supraviețuire, însă, cartonul nu prea rezistă.
Esențele tari, durabile, se călesc la interior.
Cu bunătate, cinste, altruism, inteligență, demnitate, curaj.
Și astea nu sunt branduri. Sunt valori absolute, nealterate de timp și mode.
Notă finală: Sper că umila mea [cvasi]filosofie nu-i semn de - aoleu! - trufie.