Articol publicat în fosta revista online Pallas Athena

M-am născut la țară, într-o comună cu nume ... proeminent, aș putea spune [jucându-mă puțin cu cuvintele și luând ca reper planeitatea], și, mai nou, de prăjitură ambalată.

Nu e vorba de satul brașovean, cu peisaje idilico-pastorale și lipici la turiști, ci de un locșor de la șes fără vreo aură aparte, deși acolo se află cel mai mare tell neolitic descoperit până acum în Teleorman. De aici și numele, de altfel.

După cum povesteam la început de martie pe blogul meu, am avut norocul să cresc în primii zece de viață într-o casă veselă dintr-o comună din Teleorman, într-o familie mare, cu patru generații: eu, părinții, bunicii și străbunica.

Eram energică și foarte vorbăreață, dar, în mod surprinzător, atunci când rămâneam singură în casă, eram foarte liniștită și ușor de mulțumit în lumea mea de copil. Îmi dau seama acum că puteam să explorez toată casa și să-mi bag năsucul curios prin lucrurile alor mei. Poate că am și făcut-o, dar nu îmi mai amintesc decât că odată am scos niște cești de cafea dintr-un bufet, ca să le analizez mai bine lucrătura, și că am cotrobăit de vreo două ori prin cosmeticalele mamei și am și probat niște pantofi cu toc. În fața oglinzii, clasic. Poate că am făcut și alte lucruri în secret, dar nimic interesant – din moment ce nu-mi mai amintesc, nu?

Îmi vine în minte, în schimb, deseori, dulcea stare de bine pe care mi-o dădea cămăruța în care am crescut. Odăiță îi ziceam și era camera în care am dormit cu străbunica mea de pe la vreo 5 anișori până când m-am mutat cu părinții „la oraș”, la Alexandria. Odăița era și dormitor și cameră de zi și cameră de joacă și locul în care mâncam seara, cu toții, când era vremea rece. Vara, în schimb, mâncam la masa de pe prispă, aproape de zgomotele din ce în ce mai estompate ale curții care se pregătea de noapte, culcușită în umbre misterioase.

Mare parte din farmecul solitudinii mele diurne din odăiță venea din colecția de discuri a părinților mei. De fapt, colecție îi zic eu acum, însă la vremea aia era o alternativă firească și practică la lipsa de mijloace de divertisment din epocă. Adică anii ’80. Însă, ca în multe privințe, lipsurile potențează improvizații și compensații inspirate. Sau, mai pe românește, în tot răul e și un bine. Și, tot pe românește, dar în limbaj de lemn contemporan, lipsurile lasă loc dezvoltării personale ... personalizate. Pick-upul din odăiță și colecția bogată de discuri mi-au deschis porți magice spre basme, teatru și muzică.

Bijuterii audio ca „Vrăjitorul din Oz” [de Frank Baum], „Fetița cu chibrituri” de [Hans Christian Andersen], „Escu” [de Tudor Mușatescu], cu Ion lucian, „Discipolul Diavolului” [de George Bernard Shaw], cu Constantin Codrescu, sau „Roșii în bulion” [schițe umoristice], cu Toma Caragiu, m-au ținut cu sufletul la gură, m-au făcut să râd și să plâng, să zburd și să gândesc, să simt și să visez.

Le știam aproape pe dinafară și uneori, mă băgam și eu – țop! – în jocul vocilor de actori, la câte o replică magistrală, căreia nu puteam, pur și simplu, să-i rezist. „Și copiii? Cresc, cresc?” întreba jovial unul din personaje, într-un sumar dialog amical. „Da’ cine-i poate opri …” răspundea sec Toma Caragiu, într-una din schițele lui Valentin Silvestru. Era atât de expresivă vocea gravă a genialului actor, că parcă-i vedeam expresia flegmatică și indulgent-acidă a ochilor și a buzelor.

Aveam zeci de discuri preferate, de la dramă la umor și de la muzică pop din anii ’60 - ’80 la jazzul Ellei Fitzgerald. Pe vremea mea limbile străine se studiau abia în clasele gimnaziale, așa că, după ureche, eram convinsă că “I Found My Yellow Basket”, melodia mea preferată, era despre niște bascheți galbeni. Tare drăguți trebuie să fi fost! Pe la noi se găseau doar pe gri, negru, alb și bleumarin. Parcă și kaki?

* * * * *

Cât despre muzica pop, denumirea autentică din epocă ar fi muzică ușoară. Iar hit-urile se numeau șlagăre. Aveam și românești și internaționale – Dalida, cu „Paroles, paroles” și vocea tulburătoare a lui Alain Delon, Gigliola Cinquetti, cu „La pioggia”, Udo Jürgens, cu „Cotton Fields”, singura melodie în engleză din album [germana nu s-a lipit de mine, așa că nu-mi amintesc nimic altceva].

Navigam printre diverse genuri și armonii, în stil ... eclectic, să-i spunem, și învățasem să cânt după ureche în engleză, franceză și italiană. Ce mai, Eurovision în toată legea. Varianta audio [pick-up] într-o odăită din Măgura. Na, că m-a luat gura pe dinainte și v-am spus numele comunei.

Apropo de „la țară” și de ideea de eternitate născută [și crescută] acolo, mă bucur că farmecul cosmopolitismului nu m-a îndepărtat de rădăcini. Am avut noroc cu multele discuri de muzică populară pe care le cumpărau ai mei și pe care le ascultam deseori împreună, spre delectarea bunicilor și a străbunicii.

Când aveam chef să ascult singură muzică populară, preferam discurile instrumentale. Îmi aduc aminte cum mă minunam de bogăția acordurilor și armoniilor care puteau să iasă dintr-un singur instrument. Ion Voicu la vioară, Ilie Udilă la acordeon și Ion Lăceanu la cimpoi sau fluier și Gheorghe Zamfir la nai. Ascultam, când și când, romanțele Ioanei Radu sau cântece din Bucureştii de altădată - cu tremolouri de voci siropoase, nume exotice [Nușa, Zaraza] și fascinante cuvinte nemaiauzite [balalaică, samovar].

Iar despre Maria Tănase, ce să spun mai întâi? Mă tulbura atât de mult, încât nu puteam să ascult un album întreg. Mai ales că am avut o variantă cu două discuri, dacă nu mă înșel. Ascultam doar trei-patru melodii și luam o pauză. Îmi aduc aminte cum „Cine iubește și lasă” îmi strecura o durere grea în suflet, ca „târâișul șarpelui”, și simțeam nevoia să ies afară, la soare, și să trag adânc aer în piept. Îmi amintesc și eleganța brun-enigmatică a copertei. Tonurile închise și chipul misterios cu ochi pătrunzători erau uvertura fiorilor pe care știam că mi-i va da vocea gravă, venită parcă din altă dimensiune.

Și în timp ce ascultam discuri mă jucam cu păpușile [cele două păpuși, că mai multe nu mi-am dorit], mă uitam pe cărți și citeam, coloram și, uneori, făceam colaje cu decupaje, desenam sau pictam. Așa arăta raiul timpului meu liber petrecut, fizic vorbind, singură – dar, ooo! atât de încântată de compania personajelor și de muzicile din lumile de vinil.

Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că am avut câțiva ani frumoși de educație muzicală informală, în multe stiluri. Mai puțin folk și rock. Vibrațiile astea răscolitoare urma să le descopăr la vârsta îndrăgostelilor.

* * * * *

Știți de ce m-am răsfățat puțin cu dulci amintiri din copilărie? Pentru că a tot plouat săptămâna asta și am sărbătorit venirea verii și Ziua Copilului mai mult în casă. Aproape la gura sobei, la cât s-a înfrigurat vremea. Și m-am gândit că ne putem însenina împreună, cu luminițe și muzici din trecut. Știu, vă gândiți, poate, că și copilăria are ceasurile ei ploioase sau ... urâcioase. Nu ne împiedică nimeni, însă, să ne amintim doar momentele cele mai frumoase.

Am văzut zilele astea o memă cu un citat superb din Blaga: „Copilăria este inima tuturor vârstelor”. Aproape că nu îndrăznesc să mai spun ceva, de teamă să nu strivesc sărutul eteric al iluminării din care s-a născut în poetul-filosof ceva atât de ... esențial. Voi îndrăzni doar să închei, cu multă emoție, admirație și bucurie, astfel:

Inima tuturor
vârstelor
va cânta,
va zâmbi
și se va minuna
mereu
în copilul
din noi.

Ca o petală
de freamăt,
de dor
și de zbor,
poate
cea mai suavă
petală
din neprețuita
„corolă
de minuni a lumii”.

 

Foto: unsplash.com