Asta spuneau privirile noastre când l-am scos pe puiul de om din scoică și l-am pus în pătuțul confortabil, instalat în ceea ce până în secunda aia fusese dormitorul matrimonial. Acum era dormitorul mamei și al copilului. Lucrurile chiar se întâmplau. Totul era aievea.

Am citit ieri cu stupoare că Parlamentul European a interzis folosirea cuvintelor „mamă” și „tată” în instituțiile publice. Nu vreau să îngroș rândurile celor care vehiculează știri nefondate sau aproximative, așa că am căutat în vreo 3-4 articole denumirea exactă a ghidului lingvistic în cauză.

Emoția pe care a adus-o în casă băiețelul meu în toată perioada asta de celebrare a feminității m-a făcut să mă întorc în trecut și să revăd cu ochi de femeie fetița care am fost cândva. Am avut nocorocul să cresc în primii zece de viață într-o casă veselă dintr-o comună din Teleorman, într-o familie mare, cu patru generații: eu, părinții, bunicii și străbunica.

Mi-am pus mărțișor în piept, măi, 
„Să fiu ochioasă, năbădăioasă,
Să se-mbulzească şi să mă iubească băieţii.”