Încrederea ne întinerește
Articol publicat în fosta revista online Pallas Athena
Era în al nouălea cer și își simțea inima zburând spre al zecelea. Hm! … Era deja pe teritoriu neexplorat, ca la testele pentru astronauți. Știa că mai mult de 9g nu suportă nicio ființă omenească. E drept că ceea ce simțea el părea să iasă din sfera umanului. Se simțea topit și oțelit în același timp. Îi pâlpâiau răcoreli de briză prin miocard, în timp ce tâmplele i se înfierbântau la amintirea glasului ei.
Îi zvâcnea trupul de-atâta energie și-și stăpânea cu greu zâmbetul hiper-euforic. Ziceai că-i vrăjit de cântec de sirenă. Aha, un cântec e o idee bună pentru domolire, pentru că al zecelea cer e un tărâm nesigur. Dar are cei mai frumoși, adânci și calzi ochi negri din lume … Ok, dar tot mai e o oră până la întâlnire … O oră și trei minute, după cum îi arăta cu precizie de satelit telefonul din rucsac. Scotoci câteva secunde în buzunarul exterior până își găsi căștile. Da, Ed Sheeran era alegerea perfectă.
Noroc că-l luaseră băieții pe sus la mare. Dacă era după el, ar fi rămas liniștit în cămin și weekendul ăsta. Trecuseră patru luni de când se despărțise de Vanessa, dar încă n-avea chef de o relație nouă. Prietenii tot încercau să-i facă lipeli, dar la el nu funcționa ideea de „cui pe cui se scoate”. Prefera să-și vadă de tablourile lui, mai ales că profu’ de istoria artei îi promisese că-l ajută cu prima expoziție. Nu știa cât de mult urma să-i folosească pictura ca viitor arhitect, dar știa că-i place și că-l face să se simtă puternic.
Auzea în căști vocea lui Ed Sheeran. “Well, I found a girl, beautiful and sweet” ... Exact așa era și povestea lui cu Diana ... doar că nu se întâmpla iarna, la munte. Ei se cunoscuseră ... vara, la mare. Dimineață, pe plajă, când tocmai voia să intre în apă și l-a auzit pe Alex strigând după el. „Hei, vino să-ți prezint o frumusețe de fată!” Of, se simțea hărțuit de atâtea bune intenții, dar era prea politicos ca să-i ignore. S-a întors, a văzut-o pe fosta colegă de liceu a lui Alex și, brusc, nisipul a devenit fierbinte sub tălpi.
Nici nu mai știa exact cine ce zisese. Băieții dispăruseră, discret, iar el și Diana rămăseseră singuri câteva ore bune. Totul curgea de la sine, într-un dulce vârtej de vorbe, priviri și zâmbet.
Se uită din nou, febril, la ceas. În sfârșit, mai erau doar trei sferturi de oră până la întâlnire. Se tot plimbase ca să treacă timpul mai repede, iar acum se întorcea la hotel, pentru un duș rapid și o schimbare de ținută. Când să-și pună căștile în rucsac, rămase câteva secunde cu mâinile în aer … Nu, nu se poate. Nu poate fi Diana. Mări pasul, privind din spatele ochelarilor de soare cum o tânără frumoasă, mignonă și mlădie, se agățase de gâtul unui tip înalt, cu râs zgomotos. Se opriseră pe trotuar, un pic mai în față.
Crispat și palid, văzu cum Diana lui îl săruta drăgăstos pe obraz pe tipul necunoscut. Ea era, cu siguranță. Păr lung, castaniu, profil delicat. Cei doi mergeau acum la braț în direcția lui, așa încât văzu clar ochii mari și negri ai fetei. Era, fără nicio îndoială, Diana. Simțea arsuri în inimă și-o apăsare de gheară în gât. Își amintea îmbrățișările din valuri și părul ei ud răsfirat pe cearșaful de plajă și peste umărul lui încins.
Mai avea doar câțiva pași până la intrarea în hotel …
Care să fie deznodământul?
Am păstrat aerul de vacanță și în articolul de azi și am ales un scenariu tineresc, ca să ne întoarcem cumva la izvoarele maturizării noastre [și ca să ne luăm un mic concediu mental, ieșind din tipare]. Dat fiind că maturizarea în sine e dezvoltare personală, suntem din start mai aproape de subiect decât pare.
Personajul nostru e într-o clasică dilemă, așa că haideți să despicăm puțin firul în patru împreună.
VARIANTA 1
Vrea să afle adevărul, vrea certitudini [nu presupuneri] și merge drept înainte spre cei doi.
Putem vorbi aici de două posibile motivații:
a) îi acordă Dianei prezumția de nevinovăție, asta însemnând că tipul înalt îi era verișor sau prieten [frați îi spusese că n-are]
b) se comportă irațional, împins de mânie, și vrea doar o confruntare
sau
VARIANTA 2
Îi e frică să afle adevărul și intră în hotel cu inima frântă.
Aici există două sub-scenarii posibile:
a) rămâne la presupuneri, convins că Diana îl înșală și hotărât să uite că a cunoscut-o vreodată
b) depășește șocul de moment și se hotărăște să meargă totuși la întâlnire [intră pe făgașul VARIANTEI 1a), fără să-l cunoască direct pe tipul înalt]
Dincolo de scenariu
Știți că, de fapt, aici nu e vorba doar despre happy ending în poveștile de dragoste. E vorba despre cât de încrezători și cât de corecți suntem în relațiile cu oamenii. Părinți, soți, frați, surori, rude, prieteni, colegi sau vecini. Din păcate, atunci când ne simțim deranjați, criticați sau dezamăgiți luăm totul foarte personal. Dacă aflăm ceva care nu ne convine, direct sau prin bârfă, ne lăsăm copleșiți de disconfortul șifonării eului. Ne simțim ofensați, revoltați sau răniți și uităm de adevăr.
Adevărul este întotdeauna esențial. Este realitatea obiectivă pe care s-ar cuveni să ne bazăm în relațiile cu oamenii. Este o sevă menită să ne țină spiritul curat și puternic, devenită însă desuetă în sarabanda instinctelor egoiste și superficiale.
Adevăr, adevăr, adevăr. Am repetat cuvântul ca să-mi confirm senzația pe care am avut-o prima oară când l-am gândit și l-am scris, câteva rânduri mai sus. Mie îmi sună minunat, viu și plin de substanță, dar mă tem că pentru mulți are o rezonanță abstractă, livrescă, pretențioasă și cam atât. Hello, cucoană, ne lași? Adevăr, spirit curat și puternic?!
Intru ușor în vorbă cu oamenii, dar dacă aș folosi cuvintele astea într-o discuție cu cineva [în sala de așteptare la medic, să zicem], cred c-aș părea o ciudată. Deși același subiect ar fi perfect normal la o oră de dirigenție, un curs de etică sau filosofie, o prelegere pe teme de dezvoltare personală.
Dar de ce ruptura asta dintre teorie și practică? Și de ce, scoase de pe scena teoriei, cuvintele care definesc valori morale sunt precum caleașca și splendida recuzită de bal a Cenușăresei după miezul nopții? Exact invers ar trebui să fie. În realitate ar trebui să fie puternice și omniprezente, teoretizarea lor fiind doar un mijloc de consolidare.
Revin la adevăr și prezumția de nevinovăție, cu câteva exemple:
„Păi tu știi ce-a zis ăla despre tine? Că habar n-ai să … și să … ”
„Să știi că am văzut-o aseară pe prietena ta. Era la terasă cu un tip grizonat și îi tot șoptea ceva la ureche …”
„Îmi pare rău, dar te înșeli. Gărgărița și buburuza sunt același lucru.”
Niciunul din exemplele astea nu reflectă adevărul, ci doar relatări și percepții subiective. În cazul relatărilor malițioase ale unor terți [a se citi bârfă] nu știm dacă faptele sunt adevărate, iar în cazul situațiilor în care cineva are pur și simplu o altă părere decât a noastră, nu înseamnă că nu dă doi bani pe noi sau ne umilește.
Nu totul este despre noi. Iar dacă este, nu are [neapărat] menirea să ne rănească, în ciuda aparențelor. Iar dacă chiar este despre noi și chiar are menirea să ne rănească, suportăm, ne ridicăm moralul și o luăm de la capăt. Mai înțelepți, dar la fel de dornici de adevăr și încrezători în prezumția de nevinovăție.
Pentru că încrederea ne întinerește.
Și au dansat fericiți sub clar de lună
Nu știu ce deznodământ ați ales voi, dar gândiți-vă cât de frumoasă ar fi varianta 1a).
Tudor, pentru că așa m-am gândit să-i spun eroului nostru, merge cu pași siguri către cei doi și află adevărul. Tipul înalt chiar era verișorul fetei.
Ne despărțim de Tudor și Diana pe plajă, aproape de miezul nopții, la întâlnirea care n-ar fi existat fără sete de adevăr și încredere. Desculți și lipiți unul de celălalt, dansează uimiți, dansează vrăjiți, în ritmurile perfecte ale lui Ed Sheeran. Desprinși parcă de pământ, înspre un al zecelea cer, înalt și pur, numai al lor.
Foto: unsplash.com
Încrederea ne întinerește
Articol publicat în fosta revista online Pallas Athena
Era în al nouălea cer și își simțea inima zburând spre al zecelea. Hm! … Era deja pe teritoriu neexplorat, ca la testele pentru astronauți. Știa că mai mult de 9g nu suportă nicio ființă omenească. E drept că ceea ce simțea el părea să iasă din sfera umanului. Se simțea topit și oțelit în același timp. Îi pâlpâiau răcoreli de briză prin miocard, în timp ce tâmplele i se înfierbântau la amintirea glasului ei.
Îi zvâcnea trupul de-atâta energie și-și stăpânea cu greu zâmbetul hiper-euforic. Ziceai că-i vrăjit de cântec de sirenă. Aha, un cântec e o idee bună pentru domolire, pentru că al zecelea cer e un tărâm nesigur. Dar are cei mai frumoși, adânci și calzi ochi negri din lume … Ok, dar tot mai e o oră până la întâlnire … O oră și trei minute, după cum îi arăta cu precizie de satelit telefonul din rucsac. Scotoci câteva secunde în buzunarul exterior până își găsi căștile. Da, Ed Sheeran era alegerea perfectă.
Noroc că-l luaseră băieții pe sus la mare. Dacă era după el, ar fi rămas liniștit în cămin și weekendul ăsta. Trecuseră patru luni de când se despărțise de Vanessa, dar încă n-avea chef de o relație nouă. Prietenii tot încercau să-i facă lipeli, dar la el nu funcționa ideea de „cui pe cui se scoate”. Prefera să-și vadă de tablourile lui, mai ales că profu’ de istoria artei îi promisese că-l ajută cu prima expoziție. Nu știa cât de mult urma să-i folosească pictura ca viitor arhitect, dar știa că-i place și că-l face să se simtă puternic.
Auzea în căști vocea lui Ed Sheeran. “Well, I found a girl, beautiful and sweet” ... Exact așa era și povestea lui cu Diana ... doar că nu se întâmpla iarna, la munte. Ei se cunoscuseră ... vara, la mare. Dimineață, pe plajă, când tocmai voia să intre în apă și l-a auzit pe Alex strigând după el. „Hei, vino să-ți prezint o frumusețe de fată!” Of, se simțea hărțuit de atâtea bune intenții, dar era prea politicos ca să-i ignore. S-a întors, a văzut-o pe fosta colegă de liceu a lui Alex și, brusc, nisipul a devenit fierbinte sub tălpi.
Nici nu mai știa exact cine ce zisese. Băieții dispăruseră, discret, iar el și Diana rămăseseră singuri câteva ore bune. Totul curgea de la sine, într-un dulce vârtej de vorbe, priviri și zâmbet.
Se uită din nou, febril, la ceas. În sfârșit, mai erau doar trei sferturi de oră până la întâlnire. Se tot plimbase ca să treacă timpul mai repede, iar acum se întorcea la hotel, pentru un duș rapid și o schimbare de ținută. Când să-și pună căștile în rucsac, rămase câteva secunde cu mâinile în aer … Nu, nu se poate. Nu poate fi Diana. Mări pasul, privind din spatele ochelarilor de soare cum o tânără frumoasă, mignonă și mlădie, se agățase de gâtul unui tip înalt, cu râs zgomotos. Se opriseră pe trotuar, un pic mai în față.
Crispat și palid, văzu cum Diana lui îl săruta drăgăstos pe obraz pe tipul necunoscut. Ea era, cu siguranță. Păr lung, castaniu, profil delicat. Cei doi mergeau acum la braț în direcția lui, așa încât văzu clar ochii mari și negri ai fetei. Era, fără nicio îndoială, Diana. Simțea arsuri în inimă și-o apăsare de gheară în gât. Își amintea îmbrățișările din valuri și părul ei ud răsfirat pe cearșaful de plajă și peste umărul lui încins.
Mai avea doar câțiva pași până la intrarea în hotel …
Care să fie deznodământul?
Am păstrat aerul de vacanță și în articolul de azi și am ales un scenariu tineresc, ca să ne întoarcem cumva la izvoarele maturizării noastre [și ca să ne luăm un mic concediu mental, ieșind din tipare]. Dat fiind că maturizarea în sine e dezvoltare personală, suntem din start mai aproape de subiect decât pare.
Personajul nostru e într-o clasică dilemă, așa că haideți să despicăm puțin firul în patru împreună.
VARIANTA 1
Vrea să afle adevărul, vrea certitudini [nu presupuneri] și merge drept înainte spre cei doi.
Putem vorbi aici de două posibile motivații:
a) îi acordă Dianei prezumția de nevinovăție, asta însemnând că tipul înalt îi era verișor sau prieten [frați îi spusese că n-are]
b) se comportă irațional, împins de mânie, și vrea doar o confruntare
sau
VARIANTA 2
Îi e frică să afle adevărul și intră în hotel cu inima frântă.
Aici există două sub-scenarii posibile:
a) rămâne la presupuneri, convins că Diana îl înșală și hotărât să uite că a cunoscut-o vreodată
b) depășește șocul de moment și se hotărăște să meargă totuși la întâlnire [intră pe făgașul VARIANTEI 1a), fără să-l cunoască direct pe tipul înalt]
Dincolo de scenariu
Știți că, de fapt, aici nu e vorba doar despre happy ending în poveștile de dragoste. E vorba despre cât de încrezători și cât de corecți suntem în relațiile cu oamenii. Părinți, soți, frați, surori, rude, prieteni, colegi sau vecini. Din păcate, atunci când ne simțim deranjați, criticați sau dezamăgiți luăm totul foarte personal. Dacă aflăm ceva care nu ne convine, direct sau prin bârfă, ne lăsăm copleșiți de disconfortul șifonării eului. Ne simțim ofensați, revoltați sau răniți și uităm de adevăr.
Adevărul este întotdeauna esențial. Este realitatea obiectivă pe care s-ar cuveni să ne bazăm în relațiile cu oamenii. Este o sevă menită să ne țină spiritul curat și puternic, devenită însă desuetă în sarabanda instinctelor egoiste și superficiale.
Adevăr, adevăr, adevăr. Am repetat cuvântul ca să-mi confirm senzația pe care am avut-o prima oară când l-am gândit și l-am scris, câteva rânduri mai sus. Mie îmi sună minunat, viu și plin de substanță, dar mă tem că pentru mulți are o rezonanță abstractă, livrescă, pretențioasă și cam atât. Hello, cucoană, ne lași? Adevăr, spirit curat și puternic?!
Intru ușor în vorbă cu oamenii, dar dacă aș folosi cuvintele astea într-o discuție cu cineva [în sala de așteptare la medic, să zicem], cred c-aș părea o ciudată. Deși același subiect ar fi perfect normal la o oră de dirigenție, un curs de etică sau filosofie, o prelegere pe teme de dezvoltare personală.
Dar de ce ruptura asta dintre teorie și practică? Și de ce, scoase de pe scena teoriei, cuvintele care definesc valori morale sunt precum caleașca și splendida recuzită de bal a Cenușăresei după miezul nopții? Exact invers ar trebui să fie. În realitate ar trebui să fie puternice și omniprezente, teoretizarea lor fiind doar un mijloc de consolidare.
Revin la adevăr și prezumția de nevinovăție, cu câteva exemple:
„Păi tu știi ce-a zis ăla despre tine? Că habar n-ai să … și să … ”
„Să știi că am văzut-o aseară pe prietena ta. Era la terasă cu un tip grizonat și îi tot șoptea ceva la ureche …”
„Îmi pare rău, dar te înșeli. Gărgărița și buburuza sunt același lucru.”
Niciunul din exemplele astea nu reflectă adevărul, ci doar relatări și percepții subiective. În cazul relatărilor malițioase ale unor terți [a se citi bârfă] nu știm dacă faptele sunt adevărate, iar în cazul situațiilor în care cineva are pur și simplu o altă părere decât a noastră, nu înseamnă că nu dă doi bani pe noi sau ne umilește.
Nu totul este despre noi. Iar dacă este, nu are [neapărat] menirea să ne rănească, în ciuda aparențelor. Iar dacă chiar este despre noi și chiar are menirea să ne rănească, suportăm, ne ridicăm moralul și o luăm de la capăt. Mai înțelepți, dar la fel de dornici de adevăr și încrezători în prezumția de nevinovăție.
Pentru că încrederea ne întinerește.
Și au dansat fericiți sub clar de lună
Nu știu ce deznodământ ați ales voi, dar gândiți-vă cât de frumoasă ar fi varianta 1a).
Tudor, pentru că așa m-am gândit să-i spun eroului nostru, merge cu pași siguri către cei doi și află adevărul. Tipul înalt chiar era verișorul fetei.
Ne despărțim de Tudor și Diana pe plajă, aproape de miezul nopții, la întâlnirea care n-ar fi existat fără sete de adevăr și încredere. Desculți și lipiți unul de celălalt, dansează uimiți, dansează vrăjiți, în ritmurile perfecte ale lui Ed Sheeran. Desprinși parcă de pământ, înspre un al zecelea cer, înalt și pur, numai al lor.
Foto: unsplash.com