Vă mărturisesc că aș fi vrut să scriu o poezie pentru băiețelul meu de Ziua Copilului, dar numai ideea de a-i dedica o poezie mă emoționează duios și ... lăcrimos. Am încercat și în gând, am încercat și așezată la birou, gata să scot din taste primele versuri, dar m-au asaltat buclucașe lacrimi-instant.

Mi-am pus mărțișor în piept, măi, 
„Să fiu ochioasă, năbădăioasă,
Să se-mbulzească şi să mă iubească băieţii.”

Îmi fulguiesc sonor

cuvintele prin minte,

sprințare și pufoase,

zburătăcind eteric,

cu dor de sănii din copilărie,

și dor de pur,

sclipind în gând feeric.

- Te rog, mami, nu intra! Am o surpriză pentru tine, dar mai durează!

Nici n-aveam de gând să intru în dormitor, eram doar în trecere spre birou, ca să-mi pun mobilul la încărcat.

Sunt încântată și onorată să mă alătur echipei lui Ionuț Iamandi, cu un buchet de cugetări despre dezvoltare personală, într-o revistă culturală de prestigiu.

Mi-am lăsat recent

cuvintele să zboare,

să zburde și să curgă.

Asta spuneau privirile noastre când l-am scos pe puiul de om din scoică și l-am pus în pătuțul confortabil, instalat în ceea ce până în secunda aia fusese dormitorul matrimonial. Acum era dormitorul mamei și al copilului. Lucrurile chiar se întâmplau. Totul era aievea.

Când vrei să mă citești,

nu te grăbi, te rog.

Adulmec-atmosfera,

simte-i textura în pori,

intră cu mine în ritm

și lasă cuvintele

să treacă prin tine.

Toată agitația recentă legată de Covid mi-a amintit de o o viziune ciudată, dar incitantă, zic eu, pe care am avut-o anul trecut, cu vreo două săptămâni înainte să aflăm de pandemie în România. Nimic paranormal, doar un scenariu care mi s-a derulat în minte plecând de la două discuții într-un grup de cunoștințe.

Ca de fiecare dată, nu mai are răbdare să mă aștepte și o zbughește pe scări. Mi-a promis că nu iese din bloc fără mine, dar sunt în alertă și, dacă aud zgomot de ușă deschisă, cobor și eu fuguța după el. Trei etaje.

„Și-i făcură cu toții Reginei o plecăciune atât de adâncă, încât aproape stăteau în cap.”

Era vorba despre regina șoarecilor de câmp din Vrăjitorul din Oz. Îi citesc băiețelului meu câte ceva în fiecare dimineață la micul dejun, înainte de a merge la grădiniță.

Emoția pe care a adus-o în casă băiețelul meu în toată perioada asta de celebrare a feminității m-a făcut să mă întorc în trecut și să revăd cu ochi de femeie fetița care am fost cândva. Am avut norocul să cresc în primii zece ani de viață într-o casă veselă dintr-o comună din Teleorman, într-o familie mare, cu patru generații: eu, părinții, bunicii și străbunica.

„Pe toți nămeții! Ai avut dreptate, mami.”

Asta însemna că a căzut, până la urmă, de pe troianul adunat pe marginea aleii. Îl rugasem să nu mai meargă pe creasta de zăpadă, sau măcar să țopăie mai puțin …

Aseară căutam niște chițibușuri prin supermarket. Eu, șervețele de masă colorate, iar băiețelul meu, ceva de ronțăit pentru Rex, câinele bunicii.

- Mami, fii atentă! Ce-i asta?