Îmi fulguiesc sonor

cuvintele prin minte,

sprințare și pufoase,

zburătăcind eteric,

cu dor de sănii din copilărie,

și dor de pur,

sclipind în gând feeric.

 

De ce ne-ncântă,

în fond,

atât de mult zăpada?

 

De ce tresar în noi,

în ritm de zurgălăi,

imaculate bucurii

de odinioară?

 

De ce ne bucurăm de frig,

când tot ce ne dorim

adânc, în noi,

E să simțim, mereu, căldură?

 

Dacă, de fapt, zăpada

e doar magie albă,

cernută lin

din creuzetele din cer,

menită să-ncălzească frigul

și să reducă, blând, impurul,

din noi, cei înnoiți,

din toate

și din toți?

 

 

Din aceeași categorie:

Cuvinte fără colivie

Rendez-vous printre rânduri